Să fim diferiți, să contribuim, să fim văzuți pentru cine suntem.

Totuși, tot ce facem e să adoptăm trenduri, să reinterpretăm filmulețele altora, să facem conținut după cum am văzut noi că se face online.

Practic, luăm un video, îl salvăm și apoi ne filmăm noi spunând acele cuvinte. Nu cred că o facem că ne e lene sau că nu avem inspirație. O facem pentru că n-avem curaj. Pentru că nu ne dăm îndeajunsă valoare nouă, pentru că simțim că nu suntem real interesanți pentru cei din jur.

Ori frumusețea acestor platforme nu e că adună oameni diferiți cu același conținut, ci că adună oameni prin felul diferit în care văd ei lumea. Diferența nu apare
când facem lucrurile altfel decât ceilalți.

Apare când avem curajul să le facem în felul nostru.

Nu ne iubim destul dacă credem că nu avem nimic valoros sau original de dat. Cred că putem contribui sănătos și real la o schimbare de trend dacă ne dăm masca jos și începem discuțiile adevărate despre cum e viața noastră anostă, simplă, plictisitoare, dar a noastră, reală.

Kinda chic să nu mai urmărim trenduri.

Kinda chic să vorbim despre valori și principii în care credem.

Kinda chic să avem mai mult curaj.

Hai, măștile jos, e Kinda chic.

Poza este din Bastionul Tesătorilor din Brașov, la semimaratonul de alergare. Am pus-o aici pentru că e Kinda Chic să alergi și să nu îți pese de ce zice lumea.

Articolul Dacă toți vrem să fim diferiți, de ce ajungem să postăm atât de asemănător? apare prima dată în Zburătoarea.

Au trecut zile bune de când am fost la Sibiu și am vizitat expoziția Transilvania Extravaganza, a minunatului pictor Ștefan Câlția și totuși, nu pot să mă detașez de ce am simțit (de cum m-am simțit) stând în încăperile vechi și uitându-mă la lucrările incredibile care îmi vorbeau.

Am perioade în care rememorez experiența și tot ce îmi doresc este să mă întorc acolo, să înțeleg mai bine tot ce n-am putut să cuprind în vizita mea scurtă, cu ocazia Festivalului de teatru FITS.

Eu știu exact atunci când ceva îmi place mult de tot. De ce? Pentru că încep să plâng. Mi s-a întâmplat la concertul de orgă din Biserica Neagră, la conferințe cu autori străini și s-a repetat la Sibiu, când am intrat în incinta fostului Liceu Pedagogic ce aparține de Mănăstirea Ursulinelor, atunci când am tras cu ochiul spre lumea pe care Ștefan Câlția a creat-o prin colecția de tablouri expuse.

Ce am făcut, de când m-am întors de la Sibiu, a fost să mă uit la interviuri și documentare cu Ștefan Câlția și lumea mea parcă nu se mai satură să-l asculte pe acest mare om, de o modestie și de o frumusețe interioară cum rar am mai văzut. Îmi place tot. De pictor, de tot ce a dăruit lumii prin creațiile lui, de casa de la Șona, de poveștile de demult cu bunicul lui Zburătorul, de  „Guruiețele”, cele opt movile de pământ care se uită înspre Țara Făgărașului.

Și uite așa m-am urcat în mașină și am plecat spre țara Făgărașului, să-mi dau seama, măcar un pic, de toată frumusețea și magia care există în lumea marelui artist Ștefan Câlția.

Nici n-am realizat cum au trecut cele șaizeci de minute pe șosea pentru că am stat cu ochii pe fereastra mașinii și am admirat casele săsești, familiile de berze, bisericile vechi și dealurile semețe de diferite culori verde, cafea cu lapte, galben, Doamne, ce de frumusețe există în jurul nostru.

Am ajuns în satul Șona și am fugit să vedem movilele de pământ, piramidele de la Șona despre care se spune că sunt “noroiul curăţat de pe încălţăminte de nişte uriaşi după ce au traversat râul Olt, care în vremurile vechi era mult mai lat şi mai mlăştinos decât acum!”.

O altă legendă vorbește despre romani care, după ce au cucerit dacii, ar fi ascuns acolo comori, păzite de spirite. Ce se știe sigur este că movilele de pământ rămân un mister neelucidat, un loc ce îmbină natura, istoria și mitul, vegheat de umbrele trecutului.

Peisajul care se deschide în fața ta (după ce urci pe una dintre  coline) este fabulos. Cu Oltul în vale și munți în depărtare, îmi dau seama că cine a crescut aici nu poate să aibă altceva decât frumusețe în suflet.

Satul este o poveste.

Și satul. Satul este o poveste. Din câte am reușit să cercetez, există mai multe asociații acre protejează comunitatea și casele din Șona: “@șonanoastră, @albastrulmeu, @fundațiastefancâlția. Vara, se întâmplă mai multe evenimente culturale printre ziduri vechi și case de sute ani. Concerte de jazz, ateliere și spectacole de teatru și totul pentru oamenii din sat.

Casele albastre sunt de o frumusețe rară. Așa cum spune și Ștefan Câlția, casa albastră este ca o mireasă înconjurată de verdele naturii.

Aici un material despre albastrul dintre noi.

Și acum mă întorc înapoi la expoziția din Sibiu, Transilvania/ Extravaganza. În mijlocul Mănăstirii Ursulinelor stă o movilă de pământ care aduce cu movilele de la Șona. Casa albastră o regăsim în tablourile pictorului, la fel și peisajele suspendate în timp, personajele fantastice desprinse dintr-un teatru secret al sufletului care te îndeamnă la reflecție.

Temele principale: insula, zborul (mai exact plutirea, făcând legătura dintre gând – ce înseamnă a merge prin și pe deasupra lucrurilor – și materia tangibilă), îl fac pe Ștefan Câlția pictorul cerului.

„Îmi doresc ca fiecare om care vine la expoziție să plece cu gândurile reașezate, cu senzația că ceva l-a tulburat și l-a făcut să se simtă foarte viu. Te duci, te uiți și simți că gândurile tale, bucuriile tale, tensiunile și dramele tale sunt vii și că, într-un fel, ai vrea să le așezi. Apoi, pentru că va fi o expoziție destul de mare, mi-aș dori să dea și o poftă de lucru pentru viața ta, pentru meseria ta. Să pleci de acolo simțind că trebuie să faci ceva”, spune Ștefan Câlția.

Mă simt legată de povestea asta și nici nu am cum să-mi explic de ce. Tot ce știu e că vreau să mă reîntorc la Sibiu cu aceeași ardoare cu care vreau să mă reîntorc la Șona.

Articolul Ștefan Câlția, pictorul cerului apare prima dată în Zburătoarea.

Azi am petrecut ziua împreună. Printre puținele dăți în care avem ocazia să stăm doar noi două. Când ai doi sau mai mulți copii, să petreci o zi întreagă cu fiecare, pe rând, e un lux.

Am călătorit cu trenul, eu am citit, ea a desenat. A venit cu mine la Pro FM, a văzut cum se face un matinal la radio. A fost încântată când am călătorit cu metroul și și-a amintit cum taică-su o ducea în cealaltă parte a Bucureștiului la grădiniță. “Chiar și mirosul ăsta de mucegai din subteran, îmi place.” Apoi ne-am luat o cafea și o ciocolată caldă și mi-a zis “îmi place atât de mult să petrec timp cu tine”. Am cumpărat flori și am fost în vizită la doamnele educatoare care, acum patru ani, îi întindeau aripile, să zboare către școală. Emoția de a te întoarce intr-un loc care definește o parte din cine ești azi. Amintirile, jocurile, colegii pe care i-ai avut. Ce mult a însemnat pentru noi să facem asta.

Am râs mult și am povestit vrute și nevrute. În tren, pe drum înapoi, mi-a zis că a fost una dintre cele mai frumoase zile din viața ei.

Iar eu i-am zis că nu vreau să fiu populară, nici să ma iubească lumea.

Dar vreau ca cel mai mult să mă placă ei, cei pe care eu îi iubesc cel mai mult din lumea asta.

Articolul Mami, tu ești populară? apare prima dată în Zburătoarea.

Să o luăm cu începutul.

Am visat mereu să ajung pe coasta amalfitană, am văzut poze pe instagram, mi-am imaginat Positano ca pe un sat cu vile terasate și strǎzile mereu în pantă, umbrite de lǎmâii care privesc înspre mare.

Am descoperit un loc magic, mult peste tot ce mi-am închipuit. Fabulos și scump. Positano îmbină farmecul caselor tradiționale cu pitorescul străduțelor înguste și al scărilor ce te conduc către ape în nuanțe de verde-albăstrui, care aduc cu ele mii și mii de ani de istorie și povești uitate.

A trebuit să ajung acolo și să aflu că nu e un sătuc vintage, de demult, cu oameni care trăiesc din pescuit ci un loc high end, cu restaurante și vile de top, un loc exclusivist foarte potrivit pentru cupluri și, se pare, preferat de vedete. Deci o destinație premium.

Nu că nu mi-aș găsi locul într-o astfel de lume pentru că m-am bucurat de tot ce am trăit, am încercat multe experiențe și mi-am dorit să “make the best if it”.

M-am plimbat mult pe jos, am admirat muntele, marea, am mâncat scump, dar bun, am încercat înghețata în coajă de lămâie, am fost cu ferry-ul și am încercat experiențe de top cu care, recunosc, nu sunt obișnuită.

Una dintre experiențe a fost o ieșire cu fetele într-o locație de lux, frecventată de vedete și de oameni importanți. Ne-am bucurat de o seară de cocktailuri, cu muzică bună ascultată la pick-up, într-un cadru care-mi amintește de filmul, Marele Gatsby.

Le Sirenuse reprezintă mai mult decât un hotel de lux, este o poveste construită în jurul unei vechi familii de nobili italieni. Hotelul deține 58 de camere, mobilate diferit, care păstrează stilul italian inconfundabil prin eleganță și bun-gust. Terasele cu vedere spre mare fac această destinație unică în lume, fiind o oază de liniște, cu o priveliște care îți taie răsuflarea și te poartă către tărâmuri unde totul este posibil.

Poate, ăsta este și motivul pentru care se numește Don’t worry bar

Noi am fost într-unul dintre barurile lor, un loc atipic, cel puțin pentru lumea prin care obișnuiesc eu să mă plimb, însă un spațiu suspendat în timp, care te atrage repede în poveste și te face să simți că ești acolo dintotdeauna. Poate, ăsta este și motivul pentru care se numește Don’t worry bar, sau poate sigla numelui stă atârnată de tavanul încăperii ca să-ți aducă aminte că printre mobilă de mahon, cocktailuri extravagante, lumină difuză și acorduri de jazz, n-ai niciun motiv să ai gândurile în altă parte ci dă-ți voie să faci parte din poveste.

A doua experiență pe care n-aș fi încercat-o pentru că nu e ceva cu care să fiu obișnuită și nici nu-mi permite buzunarul, este să probez un palton absolut superb dintr-o colecție premium, un articol iconic, dintr-o țesătură dublă de cașmir care cântărește câteva sute de grame și cu care m-am simțit absolut divin preț de câteva minute. Și nu e vorba nici de cât costa paltonul (vreo 3800 de euro, cam când mi-aș permite eu o astfel de piesă vestimentară) și nici de faptul că mă uitam la mine în aceeași oglindă în care s-au privit atâtea femei de succes, care prețuiesc hainele elegante și calitative, piese care tronează în garderoba lor ani de-a rândul, fără să se demodeze sau să se strice. Nu. Nu e vorba doar de asta.

Este despre cum m-a făcut să mă simt. Despre Magda, cea care ar putea la un moment dat nu doar să-și cumpere paltonul, ci și să fie femeia care își face cumpărăturile acolo. Cea care a muncit mult pentru un țel și iată, acum îți face un cadou binemeritat și se bucură pentru el. E despre potențial. Despre țeluri înalte. Despre visuri. Despre câteva momente de lux. O altfel de experiență. N-aș fi probat paltonul, dacă prietena mea, Oana, n-ar fi insistat. Doar că Oana, știa exact ce face și chiar mi-a mărturisit că aveam postura, atitudinea schimbate în clipa în care mă uitam la mine în oglindă, probând o haină care mă făcea să visez.

Și ce mi-am luat eu din vacanța din Positano a fost că uneori, călătoriile nu sunt despre locuri noi, ci despre a te reîntâlni cu tine Și despre a îndrăzni (chiar și atunci când e vorba despre visuri).

Articolul Două lucruri pe care n-am crezut că le merit așa că n-am îndrăznit nici să visez la ele apare prima dată în Zburătoarea.

Când copiii mei erau mici citeam cărți de parenting, mă duceam la conferințe și eram în multe comunități de mămici. Mi-a plăcut mult să învăț despre viața de părinte și m-am străduit mereu să fac o treabă bună chiar dacă mereu am știut că să fiu părinte este cea mai mare responsabilitate pe care o am în această viață.

Cu timpul, a început să fie din ce în ce mai provocator și nu o dată, copiii mi-au apăsat butoane care mi-au arătat răni nevindecate din propria copilărie. Și am început să mă lupt cu felul în care reacționau ai mei când eram copil versus ce fel de relație îmi doresc cu fetele mele.

Da, așa se simțea impostura. Să vorbești despre cum ar trebui să fii și să simți în fiecare zi cum eșuezi. Cum tot ce știi nu se aplică, cel puțin nu vezi rezultatele pe loc. Și doare. Doare tare.

Am greșit, am țipat, ne-am iertat și am învățat împreună. Dar am încetat să mai cred că există rețete de crescut copii. Și am realizat că fiecare familia are energia ei, comparațiile nu fac decât să pună o presiune deloc necesară pe fiecare dintre noi.

Ce vreau să spun este că mi-am pus mereu întrebări legate de felul în care acționez și am încercat și încerc să găsesc cea mai bună variantă. Am avut mame în jurul meu care au ridicat din sprâncene și nu și-au lăsat copiii să se joace cu copiii mei. Au fost prietene care m-au alertat că o să mi se urce în cap dacă nu schimb strategia. Eu am știut că nu vreau copii obedienți, nici dresați și nici măcar copii care să facă ca mine.

Îmi doresc să fie buni, să aibă curiozitate, să aibă respect și recunoștință pentru oameni, pentru planetă, pentru tot ce-i înconjoară. Să-și clădească niște principii și să nu se abată de la valorile în care cred. Îmi doresc să iubească, să aprecieze micile bucurii și să vadă minunăția vieții.

Dar cel mai important, vreau să-și găsească vocea și să fie cum sunt ei.

Și îmi mai doresc să descopere și ei, așa cum am descoperit și eu, că nu comparațiile, presiunile unei societăți care vrea să faci totul perfect sau rețetele unui stil de viață te fac să fii un om mai bun sau un părinte perfect.

Ci curajul de a alege să nu fii ca ceilalți în căutarea propriului drum și deschiderea de a învăța din fiecare întâmplare. Pentru că e greu să acționezi după cărți atunci când copilul tău îți este oglindă. Așa că faci ce-ți dictează inima și ai încredere în proces.

Articolul Faci ce-ți dictează inima și ai încredere în proces apare prima dată în Zburătoarea.

Am început anul cu chef de citit, de documentat, de învățat, ba chiar, în ciuda programului meu încărcat, am reușit să arunc un ochi și pe Netflix. E ciudat cum, atunci când ești prins cu multe chestii și simți că timpul se comprimă, îți vine cheful să faci și mai multe activități care te încarcă cu energie și îți aduc o stare de bine. De fapt, nu-í vine să-ți faci treburile așa că ai face orice altceva în loc. Ce sentiment familiar, aia e, mergem mai departe.

Important este că…

Am citit cărți bune, am mers la spectacole (se pune dacă sunt spectacole de copii, da?), am și scris nițel. Nu cred că ăsta o să fie anul meu cel mai productiv pentru că mereu îmi propun o mai bună organizare și viața se uită la mine și-mi zâmbește pe sub mustăți, dar vreau să cred că anul ăsta o să citesc mai mult, o să învăț mai mult și o să materializez niște proiecte la care visez de ceva timp. No pressure, ofc.

Revenind la oile noastre, la categoria cărți, am citit două romane de debut scrise de doi autori români și o colecție de povestiri scrisă tot de un autor român debutant. A fost o lună mai românească, dar nu-mi pare deloc rău că așa s-a nimerit.

Miere Neagră – Dan Pleșa

„Un roman despre libertate şi iubire, pe fondul unei societăţi care trece de la prea puţin la prea mult şi incontrolabil, un roman care pendulează între vis şi realitate, între personal şi colectiv, cu impresia că revoluţia unuia poate fi revoluţia tuturor.”

Miere neagră e ca un mic ghid despre comunism și despre „vremea lui Ceaușescu”. Și mi se pare că toți tinerii și adolescenții care nu-și pot imagina viața înainte de anii ’90 ar trebui să înceapă cu cartea asta.
Folosind drept prilej „răzbunarea sau dreptatea”, personajul principal se închide într-un apartament vreme de 5 zile ca să-l omoare pe dictator. Din toate motivele din lume. Și de acolo începe povestea, pentru că nu poți să ai mintea clară înainte să comiți o crimă, așa că vânezi concretul, ceea ce știi exat că s-a întâmplat și începi să pui cuvinte pe hârtie. Un rând, o pagină, toată viața ta.
Am sentimentul că autorul a fost în transă cât timp a scris acest roman și că a suferit alături de personajele sale. O carte foarte bine scrisă, tânjeam să aibă mai multe pagini.

Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă, Alex Olteanu

Andrei, antieroul romanului, este blocat într-un job rutinier pe care îl face de acasă. Locuieşte singur şi are puţini oameni în viaţa lui, iar aceştia de cele mai multe ori îşi fac simţită prezenţa doar online, într-un cadru formal. Departe de a fi mizantrop sau resemnat, el caută compania şi afecţiunea celorlalţi, dar soluţiile pe care le găseşte nu sunt dintre cele mai inspirate şi îl conduc la situaţii atipice, uneori conflictuale, alteori înduioşătoare, dar de cele mai multe ori comice.

Mi-a plăcut cartea, mi-a plăcut stilul, l-am înțeles pe Andrei și am fost lângă el la fiecare decizie. Mi se întâmplă rar să nu contest alegerile personajului, dar de data asta mi s-au părut atât de firești, acțiunea, întâmplările, personajele, încât nu aveam cum să nu empatizez cu eroul romanului.
O poveste reală în care ne regăsim fiecare, pe alocuri. O comedie tragică în care omul, sedus de trenduri și tehnologie trebuie să reînvețe să trăiască printre oameni. Un personaj care își caută mereu curajul în aprobarea celor din jur. Un roman de debut bine scris.

A râs și tata, Remus Boldea

Adrian Șchiop spune despre carte : „Prima tipă căreia i-am atins sânii s-a sinucis. Daca Alex Tocilescu face umor de hipsteri, caterincă finuță, Remus Boldea încearca să iasă din zona burgheză de confort și să facă umor de baieți. Cele mai reușite proze ale volumului sunt pe băiețeală, cu situatiile tipice: îmbrobodirea unei colege de liceu, ratarea pierderii virginității, ieșirea cu gașca 30+ în Vamă, unde o yoghină convinge un tovarăș din grup să încerce poziția „anus la cer”. Ca scriitor, e mult mai greu să încastrezi într-un text faze de baieți, riscul să pici în fanfaronada, machisme proaste, clișee obosite și libidinoșenii e mare. Și cel mai dificil e să reabilitezi umorul de autobază, pe care personal îl ador – e sănătos și eficient, nu se împleticește în subtilități intelectuale. În zona asta rarefiată puțini se încumetă, iar cei care se încumetă de obicei își rup gâtul. Remus Boldea nu și-l rupe. Respect, Remus! ”

L-am cunoscut pe Remus la clubul de carte Reading is Cool for teens. Mi-a plăcut că eu tip spontan, energic care spune ce gândește (la fel ca stilul lui de scris, sănătos, eficient, fără împleticiri în subtilități intelectuale). Apoi i-am cumpărat cartea, dar nu i-a venit rândul decât acum. Și mi-a plăcut, o recomand și sunt curioasă ce proiecte mai pregătește Remus. Știu că e cohost la un podcast, că scrie scenarii de film și că lucrează la o altă carte.

Trei filme (și seriale)

La categoria filme și seriale, am ales să vă recomand ce mi-a plăcut și din ce am învățat ceva și știu că o să-mi ajute mai târziu. Cum îmi place să scriu și caut povești și subiecte peste tot în jurul meu, mă uit la filme și seriale dintr-o altă perspectivă. Mă interesează conflictul, miza și ce ține povestea în picioare. Urmăresc cum joacă personajele, ce le face credibile, cum e spusă povestea și cum ar arăta ea pe hârtie dacă aș filma-o cu ochii minții și nu mi-ar fi servită prin lentila cinematografiei. Nu știu dacă îmi place ce e bun, dar ador ca un script să mă surprindă și să mă aducă la un final complet neașteptat.

The society of Snow – Netflix

„Tradus de Netflix drept „Societatea Zăpezii”, filmul lui Bayona, de altfel propunerea Spaniei la Oscar pentru cel mai bun film internațional, nu este doar o reprezentare cinematografică a unei povești de supraviețuire, ci este un omagiu adus celor care au luptat pentru viața lor în condiții extreme și un reminder al rezilienței umane.” Găsiți un articol bine scris despre subiectul ăsta în Republica.

O relatare emoționantă a modului în care cei care au trăit în timpul prăbușirii în 1972 a zborului 571 al forțelor aeriene uruguayene s-au unit pentru a depăși împreună provocări precum cele aproape două luni și jumătate de foamete, temperaturile cumplit de scăzute și fenomenele meteorologice extreme, în timp ce erau blocați pe un ghețar izolat, la înălțime, în Munții Anzi.

Dulcele bar – HBO go

Am citit cartea în 2020. Este minunată. O poveste despre creșterea, învățarea, maturizarea, transformarea unui copil care trăiește într-o familie monoparentală. Faptul că este crescut doar de mamă îl face pe protagonist să fie mereu în căutarea unei figuri panterne și să găsească mentori și exemple în jurul său. Prima dată unchiul Pete cu ajutorul căruia descoperă un loc cu totul magic, barul unde își face veacul printre bărbați adevărați printre care își construiește copilăria și adolescența. Am făcut recenzie video aici.

Filmul are o perspectivă oarecum diferită, dar e foarte bine realizat și are o distribuție jos pălăria. E de neratat.

Black Mirror – Netflix

Este o distopie, o colecție de întâmplări și evenimente cu twisturi care te iau prin surprindere și te lasă cu gura căscată. Extrem de bine realizat, cu personaje foarte bine gândite, Black Mirror nu e ușor de digerat pentru că are scene cu un puternic impact emoțional, însă este un serial care trage multe semnale de alarmă.

Trei bloguri. Bloguri sau locuri, depinde pe unde mă plimb. 🙂

Categoria asta e preferata mea. De data asta, mi-e drag să povestesc despre oameni din social media sau din online care sunt interesați de bine și de frumos, care promovează chestii cu gust și care vorbesc fără pompoane și clișee.

Zavatos 

Am descoperit-o pe instagram fix când începuse să renoveze o locuință veche pe care o cumpărase în București. Mi-a plăcut că a împărtășit cu comunitatea ei tot procesul, că a făcut listă cu contacte și furnizori, că a recomandat meșteri. Dar cel mai tare mi-a plăcut că nu a aruncat lucruri vechi ce puteau fi recondiționate, ci le-a dat o nouă șansă, așa că mica ei locuință e inspirație, un reper pentru ceilalți. În spatele lui zavatos se ascunde o tânără cu gusturi faine în materie de aproape orice. Și neapărat, abonați-vă la newletter-ul ei. E savuros.

Mihai Vasilescu

Îl știu de ceva vreme și am continuat să-l citesc. Îmi place că are o voce umoristică cu care evocă fiecare întâmplare din viața lui, lumea mondenă, lumea politicului, publicitate sau ce o fi. Cred că spune clar și răspicat cum simte viața asta și de multe ori m-am regăsit în textele lui. Și cred că are dreptate: viața-i mult prea serioasă ca să n-o luăm în râs.

Reading is Cool – Podcast

De când se difuzează podcastul Reading is COOL, senzația mea continuă este că particip la un masterclass despre cărți și scris. Preferata mea este seria de interviuri cu autori. Ah, ce-mi place.

Cel mai recent episod este cu autorul cărții „Indice mediu de fericire”, David Machado, autor care vine la clubul de carte online la final de februarie. O încântare, luați de-l savurați alături de un pahar de vin.

Dacă îți place Zburătoarea.ro și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Ianuarie. Trei cărți, trei filme și trei bloguri/ locuri mișto apare prima dată în Zburătoarea.

Nu știu câți dintre voi au auzit vreodată de Tim Dodd sau de Everyday astronaut (youtuberul cu ochi diferiți). El este un tip din Statele Unite extrem de pasionat de rachete, știință și astrofizică, încât ar face orice să ajungă vreodată să facă parte dintr-o misiune spațială.

După multă muncă de documentare și materiale video publicate ( pentru faptul că a adus știința rachetelor, un domeniu extrem de complex și inaccesibil pe scară largă, în casele oamenilor obișnuiți) Tim o să ajungă să-și vadă visul împlinit. Și asta pentru că a fost selectat să facă parte din echipajul primei misiuni cu oameni spre lună. Prima cu echipaj uman după mai bine de 50 de ani de pauză, o misiune care va testa capabilitățile navei spațiale ”BFR” a companiei SpaceX deținută de Elon Musk și care nu va ateriza, sau aseleniza, cum mai spun unii, ci doar va orbita în jurul lunii, dând astfel ocazia echipajului să o observe, să o filmeze, fotografieze, să fie inspirați și să trăiască această experiență fantastică pe propria piele. Ca să vă dați seama de cât de inedită este această misiune, aflați că până astăzi, doar 24 de astronauți NASA au ajuns să părăsească orbita terestră și să ajungă să orbiteze Luna, în cadrul misiunilor Apollo. 

Dar să o luăm puțin din urmă.

Numele acestei misiuni este Dear Moon și a fost anunțată în 2018 în cadrul unei prezentări în care Musk își etala proiectele actuale și viitoare și în care l-a introdus publicului și pe finanțatorul și primul membru al echipajului misiunii către lună, Yusaku Maezawa, un antreprenor japonez care a declarat că va lua cu el în această misiune încă 8 oameni, toți artiști, el însuși fiind un mare iubitor și colecționar de artă. Nu intru mai mult în detalii pentru că ar fi foarte multe de spus, despre SpaceX, Starship, Yusaku Maezawa, BFR. Dintr-un milion de aplicanți au fost  selectați acești oameni, care sunt toți fantastici: Fotografi, creatori de film, dansatori, muzicieni, din toate colțurile lumii, de toate vârstele și culorile, oameni remarcabili (dar nu mainstream, în schimb foarte populari în comunitățile lor, în nișele din care fac parte).

Trebuie să recunosc că m-a emoționat acest clip. Tim Dodd, după părerea mea, este întruchiparea perfecțiunii pentru un membru al acestei misiuni. El a fost fotograf profesionist și pasionat de spațiu, iar în 2017 când s-a lansat ideea acestei misiuni, și-a început cariera de youtuber și ulterior, când la prezentarea SpaceX din septembrie 2018, la care a și participat, oportunitatea de a deveni membru al echipajului misiunii către lună a devenit ceva palpabil și a aplicat, iată că peste 4 ani a fost selectat dintr-un grup impresionant de aproximativ de 1 milion de participanți.

Și totuși, cine este acest Tim Dodd?

El s-a remarcat în ultimii 4-5 ani pentru faptul că a adus știința rachetelor, un domeniu extrem de complex și inaccesibil pe scară largă, în casele oamenilor obișnuiți. A fost complet autodidact, a studiat pe cont propriu elemente extrem de tehnice legate de tehnologia spațială și a explicat-o în termeni accesibili publicului larg. Aș putea spune că are cunoștințe comparabile cu ale unui doctorand în astrofizică de la o universitate prestigioasă din lume, toate dobândite prin efort propriu. Unul dintre cele mai complexe episoade ale lui, la care a lucrat mai bine de 2 ani, a fost o istorie completă a motoarelor de rachetă produse de fosta Uniuni Sovietică. După un efort absolut remarcabil, rezultatul a fost cu adevărat uimitor. O teză de doctorat În toată regula. Tim s-a mai făcut remarcat datorită unei adevărate serii de interviuri pe care le-a luat lui Elon Musk, primul fiind la finalul unei prezentări SpaceX, iar celelalte fiind în diverse locuri, cum ar fi la Kennedy Space Center, sau Starbase, fabrica de tehnologie spațială de la Boca Chica, acolo unde este dezvoltată nava spațială Starship cu care misiunea Dear Moon va ajunge să orbiteze în jurul lunii și să se întoarcă în siguranță acasă.

Sigur că începuturile lui Tim au fost un pic stângace și pe alocuri caraghioase. El povestește la o conferință PINC cum era să se sufoce într-un costum de astronaut pe care îl comandase și tocmai îl primise din Rusia. De fapt nu era un costum de astronaut, ci de supraviețuire la altitudine înaltă, dar care aducea destul de bine cu costumele portocalii ale NASA din timpul misiunilor navetelor spațiale.

El povestește și despre alte întâmplări haioase din timpul tentativelor lui de a face senzație cu acest costum de astronaut nou achiziționat, dar acest costum este strâns legat de începuturile lui de vlogger. În primele lui episoade era mereu îmbrăcat cu el și devenise un fel de element de identitate a lui.

Ulterior însă, a renunțat la costum, probabil pentru că devenise ridicol și irelevant în momentul în care conținutul canalului lui a crescut foarte mult calitativ. El a început să facă transmisii live de la lansări de rachete, de la teste făcute de diverse companii spațiale, interviuri cu oameni importanți din aceste companii. Recent și-a achiziționat și un car de reportaj casat de la o televiziune de stat din Statele Unite, pe care l-a restaurat și l-a echipat cu tehnologie video de ultimă generație, și cu care merge la toate evenimentele importante din domeniul spațial de pe teritoriul SUA. Portofoliul lui este absolut impresionant și a devenit, pe lângă alți câțiva vloggeri ca el, unul dintre pilonii principali ai informării marelui public în domeniul tehnologiei spațiale.

Dar să revenim la Dear Moon.

În 2018 a aplicat chiar după ce a fost la conferința la care concursul a fost lansat, pentru că ”de ce nu?”, era ceva incredibil și nu a putut rata așa ceva. El mai spune că este speriat la propriu de zborul spre Lună, mai ales după ce a asistat live la explozia a 4 prototipuri Starship (Nava spațială cu care va zbura), dar este convins că SpaceX nu va pune oameni în acest vehicul spațial până nu va fi 100% sigur că totul este sigur și că nimic rău nu se poate întâmpla, dar în continuare știe că există un risc. În timpul zborului spre Lună și în jurul acesteia el are mai multe idei de ce ar vrea să filmeze și să fotografieze. Ar vrea inclusiv să refacă o poză trucată pe care o făcuse în trecut, care era de fapt un colaj în Photoshop, în care se vede el în interiorul unei nave spațiale pe lună, cu Pământul în fundal:

Tim este inspirat de spațiu, de știință, de tehnologia spațială și crede că fiind acolo, într-o navă cosmică orbitând Luna, va fi extrem de creativ și ideile îi vor veni de-a valma. Și totuși, de ce este youtuberul cu ochi diferiți? nu doar că vede lumea și altfel ci și pentru că este ”ceacâr”, adică are ochii de culori diferite.

Impresionant, nu?

Cu această mică picanterie, închei acest articol și aștept cu nerăbdare ca misiunea Dear Moon să ajungă să fie realitate. Mai sunt pași mulți până acolo și cu siguranță nu va fi lansată în 2023 așa cum fusese inițial anunțată. E posibil să mai treacă ani buni, dar suntem obișnuiți cu asta, când e vorba de spațiu. Până una alta, haideți să urmărim canalul lui Tim, Everyday astronaut, și să fim la curent cu lucruri optimiste, care ne fac să privim înainte, spre viitor, cu speranță.

Articol scris de Ștefan Aldea (un mare pasionat de astronomie), soțul Zburătoarei.

Dacă îți place Zburătoarea.ro și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Primul vlogger pe lună apare prima dată în Zburătoarea.

Care-i treaba cu vecinu’? Mai exact cu ăla de n-are el ce să facă decât să caute scandal și harță, pe când, în lumea mea idilică, totul, dar absolut totul se poate rezolva cu o discuție decentă din care toți am avea de câștigat.

Caz concret:

Aseară am avut scandal. Mara era cu rucsăcel în spate și cu brațele pline de plușuri, se pregătea de somn.

Eu am observat că, atunci când e ora de somn, unul dintre tertipurile Marei este, să-și care în pat o mare parte dintre jucării ca să se mai joace acolo. Regula este simplă. Jucăriile dorm în dulapiorul lor, noi dormim în pat. Ba am negociat și am stabilit că o jucărie poate să doarmă cu ea. Dar UNA singură.

Când am repetat regula mersului la somn, s-a declanșat scandalul. Și dă-i cu plânset și țipete până aud soneria de la ușă. Hopa!

Deschid ușa și le zăresc pe vecina de dedesubt și pe fiica ei adolescentă. Doamna, își îndrepta degetul arătător cu o viteză amețitoare către mine și mă tutuia, cu o voce ridicată, deranjată de țipetele Marei care nu-i lasă copilul să se concentreze la învățat. Am mirosit pe loc răzbunarea. Că mi-am permis acum două săptămâni să sun la ușa ei (la miezul nopții) să îi rog să dea muzica mai încet, stricându-i majoratul.

Mă iertați că nu am fost anunțată că este o petrecere în bloc. În mod normal, nu am nicio problemă cu zgomotul și nici cu ce fac vecinii în casele lor. Ziua aia fusese o zi grea pentru mine, am adormit cu greu fetele și muzica bubuia atât de tare încât, chiar mi-a fost frică că o să le trezească. Însă, cu fața mea de mamă obosită, tot am reușit, să păstrez un ton drăguț în seara aia și să le zic fetelor care dădeau sindrofia, că nu am nicio problemă cu muzica lor, doar că bubuie prea tare (repet, nu știam că e o petrecere de majorat).

Nici nu bănuiam că povestea, abia de acum se contura.

Stimabila nu venise să poarte o discuție, am constatat după tonul agresiv și limbaj, așa că eu am zis că nu vreau să port o conversație în condițiile astea, așa că am dat să închid ușa. La care doamna, și-a băgat piciorul în ușă și m-a amenințat că e șefa unei mari instituții din oraș (de parcă asta îi dă dreptul să se comporte așa) așa că să am grijă.

Dacă inițial chiar voiam să-mi cer scuze pentru țipetele și scandalurile din casă, se pare că ultimile seri au fost apogeul unei perioade foarte grele, acum mă gândeam ce fel de grijă să am. Grijă să nu mă mai întâlnesc cu oameni ca ea, grijă să-mi potolesc copiii atunci când țipă (da, sunt o mamă tolerantă care îmbrățișează și vorbește atunci când copilul se dă cu capul de pereți), grijă să-mi caut altă chirie, grijă să am altă față, nu de mamă iritată sau obosită, când mă duc la miezul nopții la ușa lor (fiica ei m-a acuzat că deși am vorbit frumos, aveam o față).

Am mai scris pe blog despre intoleranța unora la copii, situații concrete din magazin sau restaurant, în care, tu te străduiești să setezi o limită fermă în timp ce ți-o iei de la vreun concetățean deranjat că ai ieșit cu copiii din casă. S-o punem așa. Din punctul meu de vedere, un copil rămâne un copil. Nu zic că e normal să-i deranjeze pe cei din jurul său, nici că educația se face în public sau pe unde se mai ivește câte un spectator. Dar copiii, cel puțin cei de vârstă mică (cum e Mara de 3 ani) nu-și pot gestiona emoțiile și reacțiile la fel cum o face un adult. Asta înseamnă că da, o să mai și țipe, o să se tăvălească pe jos din când în când, atunci când vor fi obosiți și principiul negocierii nu funcționează. Probabil se va întâmpla și în public dar, de cele mai multe ori se întâmplă acasă și eu n-am soluții pentru liniștea absolută, de fiecare dată.

Apropo, arătați-mi voi copil ascultător? Care înțelege (sau a înțeles) dintotdeauna ce are voie/n-are voie să facă? Care nu ripostează, nu obiectează, nu refuză chiar și lucruri simple cum sunt băița și mersul la somn?

Am mai avut o situație, atunci când stăteam în chirie în Tei, cu un vecin arțăgos care ne acuza că noi călcăm prea apăsat. Așa că, înainte să mă duc să mă caut (clar am o mare problemă, dacă nu mai multe) ziceți și voi, care-i treaba cu vecinul? De ce nu putem să purtăm o conversație firească în care să găsim o soluție să ne tolerăm?

Cu ocazia asta, vă anunț că m-am mutat în Brașov! A presto!

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Care-i treaba cu vecinul? apare prima dată în Zburătoarea.

Pur și simplu mi se pare decent și firesc ca fiecare să aleagă în cunoștință de cauză și să decidă pentru el pentru că, eu fix asta am făcut.

Haideți să vă povestesc cum am renunțat la carne și care sunt motivele mele pentru care am exclus acest aliment atât de des întâlnit pe mesele noastre, ale românilor, dar și în fast fooduri, resturante, la târguri, etc.

Eram în anul doi de academie și, țin minte și acum, mă duceam spre popotă lihnită de foame, după o zi de poligon. Pe masă, șnițele alături de o garnitură comună. Gurmandă cum sunt și am fost de când mă știu, m-am repezit să mănânc dar, ghinionul meu a fost să nimeresc o bucată de carne cu zgârci, care m-a făcut să-mi golesc ulterior, tot conținutul stomacului. Așa a început totul.

A fost destul cât să-mi întreb organismul care e problema de fapt și ce s-a întâmplat acolo. Era o problemă cu mâncarea, a fost carnea prea grasă sau m-am repezit eu spre mâncare cu o poftă ieșită din comun? Ce anume m-a scârbit atât de tare?

Ulterior, am început să citesc câte ceva despre acest subiect și am aflat, despre carne, că este cel mai greu digerabil aliment din organism, motiv pentru care are nevoie de 3-4 ore pentru a se descompune.  Imaginați-vă că lăsăm un măr pe pământ, se usucă și chiar poate se transformă într-un copac, însă ce se întâmplă dacă lăsăm o bucată de carne pe pământ? Putrezește. Când consumăm carne, avem o senzație de lipsă de vlagă, de slăbiciune, poate chiar somn. Cert este că noi nu suntem prădători. Nu avem gheare, nu avem colți, nu suntem suficient de puternici ca să ucidem un animal fără un ajutor extern.

De exemplu, sistemul intestinal al carnivorelor și omnivorelor, intestinele lor sunt de 2-4 ori lungimea corpului lor. De ce este așa oare?  Intestinele umane sunt de 10-12 metri lungime, după cum vă puteți imagina, este o călătorie destul de mare pentru o bucată de carne să treacă prin tot acest carusel. Deci, ce credeți că se întâmplă cu carnea dacă rămâne în organism pentru perioade lungi de timp? Aș vrea să vă șoptesc dar mai bine vă las pe voi să găsiți răspunsul.

De ce am renunțat la carnea de pasăre, vită, porc și consum doar pește, ouă, lactate, legume și fructe?

Pentru că este mai sănătos. Sunt multe studii și cercetări care arată cum consumul de carne, mai ales în exces, vine cu riscuri pentru sănătate. Probleme digestive, balonare, indici crescuți de colesterol, boli cardiovasculare, tranzit intestinal greu și altele. Nu mai consum carne pentru că:

1.Noi consumăm mult mai mult decât am avea nevoie și nu știm să ne ponderăm. Iar, ca să vă faceți o idee, pentru un kilogram de carne se folosesc 10 kg de cereale.

2. Iubesc animalele și nu sunt de acord cu omorârea lor și nici cu înmulțirea lor pe bandă rulantă sau creșterea forțată cu hormoni pentru a ajunge delicatese pe mesele noastre.

3. Mă ajută să-mi mențin greutatea ideală. Știu, o să ziceți că vorbesc prostii însă, cine mă cunoaște știe că eu am avut ai multe kilograme în plus dar și frici și complexe. Am ținut diete, am plâns, am încercat herbal-prafuri și nimic nu a funcționat. Marele secret pe care l-am descoperit este că nu trebuie să țin o dietă ci să-mi găsesc stilul de viață care mi se potrivește. Și chiar este n lucru bine știut că vegetarienii au un indice de masă corporlă mai mică decât pesoanele care consumă carne.

4. Așa am descoperit gustul mâncărurilor. Pot să mă bucur de legume gătite în felurite moduri, de tarte cu pește, de bruschete cu avocado și semințe de pin, de supă de ardei copți sau de un sufleu de cartof dulce (cu conopidă). Mă opresc aici că începe să-mi plouă în gură.

5. Mă odihnesc mai bine, mintea mea a devenit mai calmă, mai liniștită, mult mai conectată cu mine și cu gândurile mele.Atunci când mănânci carne, consumi frica și anxietatea animalului experimentată ​​înainte de moarte. Animalele simt când vrei să le omori, iar atunci, la fel ca și în cazul oamenilor, glandele lor eliberează hormoni de stres precum adrenalina în mușchi pentru a-i ajuta să supraviețuiască. Pentru că timpul între reacția organismului lor și sacrificare e scurt, mușchii nu au timp să elimine adrenalina și prin urmare ajunge direct în farfurie.

6. Sunt mai fericită. Aici cred că este meritul fructelor și legumelor care îmi dau un boost natural de bună-dispoziție.

7. Am o piele mai sănătoasă datorită surselor de antioxidanți din fructe, legume și semințe care neutralizează radicalii liberi responsabili pentru apariția ridurilor, aneei, petelor de pigmentare și altor semne ale îmbătrânirii pieli.

8. Vegetarianismul este una dintre cele mai benefice diete pentru piele. Să mănânc în fiecare zi fructe și legume proaspete, semințe, cereale înseamnă o sursă imensă de antioxidanți pentru organism. Aceștia neutralizează radicalii liberi, care sunt responsabili pentru apariția ridurilor, petelor de pigmentare și altor semne ale îmbătrânirii pielii. Să nu mai vorbim despre acnee! Deci, dacă trag linie, sunt pe plus oricum ar fi!

Și să vă mai zic o treabă. Cercetările recente au ajuns la concluzia că în următorii ani, resursele de carne ale planetei nu vor mai fi suficiente cât să hrănească toată populația. Bănuiesc că s-a aflat cum avem noi, românii, obiceiul să umplem mesele de miei și porcușori trași în unt, de am putea sătura cu o masă un sat întreg din Somalia. Csf, ncsf.

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul 8 motive pentru care nu mânânc carne apare prima dată în Zburătoarea.

  Mă calcă serios pe bătătură, de la o vreme, să tot fiu întrebată cum e să lucrez într-o lume a bărbaților. Adică într-un sistem  dur, cu multiple provocări, în care bărbații au demonstrat, de-a lungul timpului, că își merită locul și în care, de ani buni, activează și femeile.

Eu sunt de părere că dacă semnalezi că e „o lume a bărbaților” deja ai indus în subconștientul celuilalt că femeia e atipică acestui mediu și i-ai atribuit un loc în care nu e privită (neapărat) cu ochi buni. Asta înseamnă că ea este nevoită să demonstreze continuu că e capabilă și potrivită pentru funcția pe care o încadrează și pentru lumea la care a aderat. Adică, în timp ce un bărbat își face meseria și atât, o femeie trebuie să fie peste medie, să performeze, să depășească prejudecățile societății și să arate că se încadrează în lumea atipică în care lucrează.

Să ne înțelegem de la început. Eu nu sunt feministă, recunosc drepturile bărbaților, meritele și aportul lor la dezvoltarea societății.Și nici nu credîn egalitatea între femei și bărbați (atenție, aici nu mă refer la egalitatea de șanse). Suntem diferiți și asta ne completează, de multe ori am spus că o cooperare între sexe este mult mai potrivită decât o competiție. De fapt, principiul feminin se definește prin afectivitate, flexibilitate, receptare, relaxare și cooperare iar cel masculin se traduce prin raționalitate, rigiditate, emitere, acțiune, competiție, analiză. Altfel spus, aceste caracteristici, manifestate sau blocate, latente sau potențate, se regăsesc în fiecare dintre noi.

O femeie intră în competiție impulsionată de principiul ei masculin, în timp ce un bărbat este dispus să coopereze stimulat de principiul lui feminin, în concluzie, în fiecare dintre noi se regăsește o femeie sau un bărbat. Cum am zis și mai sus, hai să înlocuim competiție cu cooperare și să vedem ce iese la final.

Dar întrebarea persistă, e armata o lume a bărbaților?

O teorie ascultată recent, din gura unui coleg de-ai mei, cu care sunt de acord în principiu, afirma că bărbații sunt dispensabili prin urmare pe ei îi trimitem la luptă pe front pe când, femeile sunt mai valoroase, inclusiv din prisma faptului că ele procreează, așa că devin indispensabile, sunt protejate și ferite de război, prin urmare logica ne spune că armata egal o lume specifică bărbaților, punct. Anatomic, numeric, oricum ar fi ea.

Dar spunând asta sau repetând-o mereu nu face altceva decât să pună o presiune și mai mare pe umerii femeilor care fac parte din armată. Să le oblige să demonstreze  mereu că te poți baza pe ele, că vorbele lor au greutate, că sunt eficiente și responsabile, că au un psihic tare.

Pentru că, dacă e o chestiune de putere, în ce constă puterea de fapt? Forță fizică, psihic tare, felul în care reacționezi sau gestionezi un conflict, înfățișare, determinare?

Raportându-ne la „sexul frumos”, puterea unei femei nu stă în felul în care ea arată, chiar dacă unii ar spune că e și ăsta un mare atuu, ci în echilibrul pe care îl are atunci când combină principiile sale cu decența, respectul de sine, bunul simț, eleganța, inteligență. Că se poate baza pe valori precum sinceritate, etică, spirit de echipă, corectitudine și poate demonstra, fără să „poarte pantaloni”, să țipe, să înjure sau să discrimineze, fără să fie dură sau înțepată, fără să încalce reguli sau să se victimizeze, fără să-și piardă feminitatea și poate să întâlnească succesul. Și pentru toate astea nu este nevoie de nicio egalitate cu bărbații, Dimpotrivă, e bine să fim din ce în ce mai diferiți atât timp cât beneficiem de aceleași drepturi.

Succesul unei femei nu depinde de recunoașterea egalității între sexe dar nu ar fi mai potrivit,incluziv, mai tolerant, să fie o lume pentru toți fără niciun fel de separație? Doar zic. 🙂

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Nu este nevoie de o egalitate cu bărbații pentru ca femeile să aibă succes apare prima dată în Zburătoarea.