Mă calcă serios pe bătătură, de la o vreme, să tot fiu întrebată cum e să lucrez într-o lume a bărbaților. Adică într-un sistem dur, cu multiple provocări, în care bărbații au demonstrat, de-a lungul timpului, că își merită locul și în care, de ani buni, activează și femeile.
Eu sunt de părere că dacă semnalezi că e „o lume a bărbaților” deja ai indus în subconștientul celuilalt că femeia e atipică acestui mediu și i-ai atribuit un loc în care nu e privită (neapărat) cu ochi buni. Asta înseamnă că ea este nevoită să demonstreze continuu că e capabilă și potrivită pentru funcția pe care o încadrează și pentru lumea la care a aderat. Adică, în timp ce un bărbat își face meseria și atât, o femeie trebuie să fie peste medie, să performeze, să depășească prejudecățile societății și să arate că se încadrează în lumea atipică în care lucrează.
Să ne înțelegem de la început. Eu nu sunt feministă, recunosc drepturile bărbaților, meritele și aportul lor la dezvoltarea societății.Și nici nu credîn egalitatea între femei și bărbați (atenție, aici nu mă refer la egalitatea de șanse). Suntem diferiți și asta ne completează, de multe ori am spus că o cooperare între sexe este mult mai potrivită decât o competiție. De fapt, principiul feminin se definește prin afectivitate, flexibilitate, receptare, relaxare și cooperare iar cel masculin se traduce prin raționalitate, rigiditate, emitere, acțiune, competiție, analiză. Altfel spus, aceste caracteristici, manifestate sau blocate, latente sau potențate, se regăsesc în fiecare dintre noi.
O femeie intră în competiție impulsionată de principiul ei masculin, în timp ce un bărbat este dispus să coopereze stimulat de principiul lui feminin, în concluzie, în fiecare dintre noi se regăsește o femeie sau un bărbat. Cum am zis și mai sus, hai să înlocuim competiție cu cooperare și să vedem ce iese la final.
Dar întrebarea persistă, e armata o lume a bărbaților?
O teorie ascultată recent, din gura unui coleg de-ai mei, cu care sunt de acord în principiu, afirma că bărbații sunt dispensabili prin urmare pe ei îi trimitem la luptă pe front pe când, femeile sunt mai valoroase, inclusiv din prisma faptului că ele procreează, așa că devin indispensabile, sunt protejate și ferite de război, prin urmare logica ne spune că armata egal o lume specifică bărbaților, punct. Anatomic, numeric, oricum ar fi ea.
Dar spunând asta sau repetând-o mereu nu face altceva decât să pună o presiune și mai mare pe umerii femeilor care fac parte din armată. Să le oblige să demonstreze mereu că te poți baza pe ele, că vorbele lor au greutate, că sunt eficiente și responsabile, că au un psihic tare.
Pentru că, dacă e o chestiune de putere, în ce constă puterea de fapt? Forță fizică, psihic tare, felul în care reacționezi sau gestionezi un conflict, înfățișare, determinare?
Raportându-ne la „sexul frumos”, puterea unei femei nu stă în felul în care ea arată, chiar dacă unii ar spune că e și ăsta un mare atuu, ci în echilibrul pe care îl are atunci când combină principiile sale cu decența, respectul de sine, bunul simț, eleganța, inteligență. Că se poate baza pe valori precum sinceritate, etică, spirit de echipă, corectitudine și poate demonstra, fără să „poarte pantaloni”, să țipe, să înjure sau să discrimineze, fără să fie dură sau înțepată, fără să încalce reguli sau să se victimizeze, fără să-și piardă feminitatea și poate să întâlnească succesul. Și pentru toate astea nu este nevoie de nicio egalitate cu bărbații, Dimpotrivă, e bine să fim din ce în ce mai diferiți atât timp cât beneficiem de aceleași drepturi.
Succesul unei femei nu depinde de recunoașterea egalității între sexe dar nu ar fi mai potrivit,incluziv, mai tolerant, să fie o lume pentru toți fără niciun fel de separație? Doar zic. 🙂
Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici sau să te abonezi la newsletter.