Hai că poate, odată cu supărarea mea, mai scriu pe blog și mai aflu de la oamenii din jurul meu dacă trebuie să mă duc să mă caut sau dacă, suntem o nație dificilă, care are zero toleranță față de celălalt. Nu o s-o lălăi, așa că întreb aici scurt?

Care-i treaba cu vecinu’? Mai exact cu ăla de n-are el ce să facă decât să caute scandal și harță, pe când, în lumea mea idilică, totul, dar absolut totul se poate rezolva cu o discuție decentă din care toți am avea de câștigat.

Caz concret:

Aseară am avut scandal. Mara era cu rucsăcel în spate și cu brațele pline de plușuri, se pregătea de somn.

Eu am observat că, atunci când e ora de somn, unul dintre tertipurile Marei este, să-și care în pat o mare parte dintre jucării ca să se mai joace acolo. Regula este simplă. Jucăriile dorm în dulapiorul lor, noi dormim în pat. Ba am negociat și am stabilit că o jucărie poate să doarmă cu ea. Dar UNA singură.

Când am repetat regula mersului la somn, s-a declanșat scandalul. Și dă-i cu plânset și țipete până aud soneria de la ușă. Hopa!

Deschid ușa și le zăresc pe vecina de dedesubt și pe fiica ei adolescentă. Doamna, își îndrepta degetul arătător cu o viteză amețitoare către mine și mă tutuia, cu o voce ridicată, deranjată de țipetele Marei care nu-i lasă copilul să se concentreze la învățat. Am mirosit pe loc răzbunarea. Că mi-am permis acum două săptămâni să sun la ușa ei (la miezul nopții) să îi rog să dea muzica mai încet, stricându-i majoratul.

Mă iertați că nu am fost anunțată că este o petrecere în bloc. În mod normal, nu am nicio problemă cu zgomotul și nici cu ce fac vecinii în casele lor. Ziua aia fusese o zi grea pentru mine, am adormit cu greu fetele și muzica bubuia atât de tare încât, chiar mi-a fost frică că o să le trezească. Însă, cu fața mea de mamă obosită, tot am reușit, să păstrez un ton drăguț în seara aia și să le zic fetelor care dădeau sindrofia, că nu am nicio problemă cu muzica lor, doar că bubuie prea tare (repet, nu știam că e o petrecere de majorat).

Nici nu bănuiam că povestea, abia de acum se contura.

Stimabila nu venise să poarte o discuție, am constatat după tonul agresiv și limbaj, așa că eu am zis că nu vreau să port o conversație în condițiile astea, așa că am dat să închid ușa. La care doamna, și-a băgat piciorul în ușă și m-a amenințat că e șefa unei mari instituții din oraș (de parcă asta îi dă dreptul să se comporte așa) așa că să am grijă.

Dacă inițial chiar voiam să-mi cer scuze pentru țipetele și scandalurile din casă, se pare că ultimile seri au fost apogeul unei perioade foarte grele, acum mă gândeam ce fel de grijă să am. Grijă să nu mă mai întâlnesc cu oameni ca ea, grijă să-mi potolesc copiii atunci când țipă (da, sunt o mamă tolerantă care îmbrățișează și vorbește atunci când copilul se dă cu capul de pereți), grijă să-mi caut altă chirie, grijă să am altă față, nu de mamă iritată sau obosită, când mă duc la miezul nopții la ușa lor (fiica ei m-a acuzat că deși am vorbit frumos, aveam o față).

Am mai scris pe blog despre intoleranța unora la copii, situații concrete din magazin sau restaurant, în care, tu te străduiești să setezi o limită fermă în timp ce ți-o iei de la vreun concetățean deranjat că ai ieșit cu copiii din casă. S-o punem așa. Din punctul meu de vedere, un copil rămâne un copil. Nu zic că e normal să-i deranjeze pe cei din jurul său, nici că educația se face în public sau pe unde se mai ivește câte un spectator. Dar copiii, cel puțin cei de vârstă mică (cum e Mara de 3 ani) nu-și pot gestiona emoțiile și reacțiile la fel cum o face un adult. Asta înseamnă că da, o să mai și țipe, o să se tăvălească pe jos din când în când, atunci când vor fi obosiți și principiul negocierii nu funcționează. Probabil se va întâmpla și în public dar, de cele mai multe ori se întâmplă acasă și eu n-am soluții pentru liniștea absolută, de fiecare dată.

Apropo, arătați-mi voi copil ascultător? Care înțelege (sau a înțeles) dintotdeauna ce are voie/n-are voie să facă? Care nu ripostează, nu obiectează, nu refuză chiar și lucruri simple cum sunt băița și mersul la somn?

Am mai avut o situație, atunci când stăteam în chirie în Tei, cu un vecin arțăgos care ne acuza că noi călcăm prea apăsat. Așa că, înainte să mă duc să mă caut (clar am o mare problemă, dacă nu mai multe) ziceți și voi, care-i treaba cu vecinul? De ce nu putem să purtăm o conversație firească în care să găsim o soluție să ne tolerăm?

 

Cu ocazia asta, vă anunț că m-am mutat în Brașov! A presto!


Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.