Da, nu e simplu să crești un copil și nu e nici atât de ușor pe cât pare din exterior. Câteodată, eu, nu știu cum să-l fac să nu-mi simtă lipsa. Mai ales că Sara este la o vârstă dificilă când se produc multe schimbări de percepție în mintea copilului ( 1-2 ani).
Cel mai greu este atunci când nu reușește să-și umple rezervorul cu resurse suficiente pentru o zi astfel ca ea să se simtă iubită, protejată și în mijlocul părinților ei. Și știu cât de mult înseamnă pentru copilul meu timpul petrecut împreună.
Ca să fiu mai concretă, s-a întâmplat ca zilele trecute să ies în oraș cu colegii de muncă. Era o întâlnire planificată de ceva vreme și am avut grijă să-i pregătesc și pe cei de acasă pentru cele câteva ore în care o să lipsesc.
Problema nu ar fi fost atât de mare dacă eu nu aș merge și la muncă, în fiecare zi, timp de 8 ore legate. Dar, după fiecare weekend pe care îl petrecm împreună, de dimineață până seara, Sara este cea mai afectată de lipsa mea și face tot ce-i stă în putință să și arate treaba asta.
Se spune că vinovăția este sentimentul care apare atunci când tu îi dai voie.
- Vinovăția nu este nativă ci ea se activează atunci când nu reușești să te ridici la nivelul propriilor așteptări.
- Este distructivă și te conduce către sentimente de regret, demotivându-te și scăzându-ți stima de sine
- Te face să te autopedepsești mental sau prin diferite comportamente și nu te lasă să te bucuri de nimic.
- De cele mai multe ori te face să-ți consumi energia și resursele pentru a-i mulțumi pe ceilalți
Da, vinovăția este cea care mă face să mă gândesc de multe ori dacă alegerile mele sunt corecte. Uneori, încerc să-mi dau seama dacă am făcut bine că am renunțat la concediul de creștere copil, dacă fac tot ce-mi stă în putință ca să-mi cresc copilul cu dragoste, atenție și blândețe.
De asta poate, de fiecare dată când sunt nevoită să ies în oraș, și să o las pe Sara acasă, mă frâmânt și îmi fac sute de scenarii în cap. Știu că ea e bine doar că îmi este greu când nu sunt lângă ea, mereu, așa cum mi-aș dori.
Ultima dată, la ieșirea cu colegii de muncă, nici bine nu am ajuns la locul întâlnirii că am și făcut cale întoarsă. Mă sunase mama să-mi spună că fetița plânge încontinuu după mine și se tăvălește pe jos de ciudă că s-a trezit și nu sunt lângă ea. Și Ștefan și mama mea păreau depășiți de situație, iar orice încercare de potolire era în zadar.
M-am simțit foarte vinovată mai ales că eram conștientă de faptul că nu am stat deloc cu ea toată ziua.
Lipsa de timp petrecut împreună cu copilul tău duce la deconectare
Multe studii confirmă că o copilărie bazată pe conectare este cheia pentru starea de bine a copilului și, îl poate transforma mai târziu, într-un adult fericit. Iar copilăria fericită nu înseamnă că celui mic i se permite să facă orice, ci înseamnă că prioritatea acasă și la școală este o atmosferă bazată pe conectare, în care copilul se simte îngrijit, dorit și tratat cu corectitudine.
Citește și despre special time – instrument de conectare.
M-am urcat repede într-un uber și am sperat că o să ajung cât de repede acasă.
Cum universul lucrează și dacă există cea mai mică posibilitate să ai un sentiment de vinovăție, acolo, ascuns pe undeva, cineva o să sape ca să-l scoată la suprafață și să te facă să te simți cea mai rea mamă de pe planetă pentru că ți-ai abandonat copilul atunci când avea mai mare nevoie de tine. Până și șoferul uberului, într-o conversație de care nu eram foarte încântată ci mai degrabă empatică, a ținut morțiș să mă interogheze, unde, de unde vin, de ce plec așa devreme acasă, cine arde acolo și ce copil, cum, câți ani are ca mai apoi să concluzioneze scurt ca un atotștiutor cu „Așa e cu copii, trebuie să stai acasă dacă îi ai!”.
Vă spun sincer, nu multă lume reușește să-mi atingă punctele nevralgice cu replici de acest gen, dar a nimerit la fix „Domnul uber”! Cu toate că apreciez faptul că nu a vrut să mă lase să mă plictisesc și a ținut morțiș să purtăm o conversație, nu pot să nu declar această tentativă a lui total neinspirată că a venit într-un moment foarte prost. Mai ales că tot ce a reușit el să facă a fost să adâncească vinovăția și să mi-o scoată pe ochi. M-am simțit cel mai mic om de pe pământ și îmi doream să mă teleportez, să-mi strâng în brațe puiul și să nu-l mai părăsesc niciodată.
Ajunsă acasă, Sara s-a calmat imediat. Cu ochii plânși și cu mucii scurși pe toată fața și-a schimbat repede fățuca morocănoasă cu una ghidușă și fericită. A uitat repede de ce se supărase, a început să colaboreze cu noi și brusc s-a transformat în cel mai cuminte copil. Imediat, s-a așezat și inima mea la locul ei și ne-am relaxat amândouă, una în brațele celeilalte. Ștefan a rămas blocat, mai că-i părea rău că m-a chemat acasă, uitase tot episodul de tantrum și din unghiul în care se vedeau acum, lucrurile păreau sub control.
Mi-am dat seama cât de fragili sunt copiii și cât de des trebuie să le reconfirmi faptul că ești acolo pentru ei. Că nu e simplu și că nu e destul să le explici în repetate rânduri că mama sau tata trebuie să facă și alte lucruri. Câteodată ei te pot înțelege, alteori, din diferite motive va fi nevoie să le repeți treaba asta iar, și iar, și din nou, pentru că ei vor vrea cu tot dinadinsul să te aibă aproape. Copiii nu au noțiuni de timp și spațiu. Ei vor doar iubire și fericire și asta se obține prin conectare.
Timpul petrecut cu copilul meu e neprețuit! Și asta vă spune o mamă care merge zilnic la serviciu și tânjește după un concediu de creștere copil, la care a renunțat cu bună știință. Și nu uitați, când copilul este fericit atunci și mămica este fericită!
„Copiii care se simt iubiți și conectați au șanse foarte mari să rămână conectați o dată ce sunt lansați în propria viață”. ( Laura Markham)
Dacă îți place
mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook
aici sau să te abonezi la newsletter.
