E liniste in sala de asteptare de la camera de garda a spitalului de copii
E liniște deși e plin de copii ținuți în brațe de părinții lor. Deasupra fiecarei măști chirurgicale se vede câte o pereche de ochi speriată căci nu știe ce se întâmplă dar se așteaptă la ce e mai rău.
E liniște aici. E o liniște care mă sperie.
Singura vânzoleală este făcută de doi asistenți care preiau pacienții și pun întrebări pentru triaj.
Din când în când, ușile automate se deschid de o parte și de alta a peretelui de la intrare și intră încă un parinte speriat cu un copil în brațe.
E liniște în sala deși sala de așteptare e plină ochi de copii. Niciun plânset, niciun scâncet, niciun mârâit. Copiii sănătoși plâng, țipă, se agită, se vaită, dau din mâini și din picioare. Dar copiii sănătoși sunt afară, la joacă. Nu în spital.
E o liniște aici că aproape mi-e frică să mai stau încăperea asta. Așa că îmi strâng mai puternic copilul care doarme în brațe și mă rog să fie bine. Pe peretele din stânga mea e o ușă cu geam pe care scrie izolare. Din camera aia nu a ieșit și nu a intrat nimeni deși, de afară se vad umbre și forfotă. Dar din nou, e liniște și acolo.
Nu e prima oară când vin la UPU, nu mă mai panichez la fel ca în anii trecuți, sunt mult mai prezentă și mai în măsură să-mi păstrez firea și să iau decizii și cunosc foarte bine protocolul. Asta nu înseamnă că de fiecare dată când intru în camera de gardă a spitalului, nu am sufletul mic și nu mi se strânge stomacul de groază.
Da, mă gândesc ce e în inima fiecărui părinte atunci când copilul lui nu e bine. Câtă angoasă, neliniște, frică, neputință, frustrare că nu-l poate ajuta. Durere. Spaimă. Toate se adună în inima și mintea unei mame. A unui tată. Același părinte care trebuie să-și țină copilul de mână și să-i garanteze că totul o să se termine cu bine.
Mă doare stomacul de fiecare dată când îi caută venele și fetița se zbate, speriată, căutând în privirea mea o confirmare că o să-i fie bine.
Aceeași confirmare pe care o caut eu în asistenții și medicii de la spital.
E forfotă aici, în salonul în care ne-au mutat. Asistentele roiesc ca niste albine în jurul cuibului, doctorii se învârt în jurul pacienților cu calm, răbdare. O fetiță plânge în patul de lângă mine. Nu pot să o văd, ne desparte o perdea groasă și albastră dar o aud cum țipă că nu vrea să fie înțepată în ciuda eforturilor mamei de a o convinge. Pe mămica cu bebeluș de pe patul din fața mea o văd foarte bine. De data asta nu e nicio perdea care să ne despartă. Așa că îi citesc frica în privire, îi simt angoasa de fiecare dată când îi ia temperatura micuțului ei. Febra persistă, temperatura nu scade, e prea mic pentru toate astea. Dar nu se lasă, îi face împachetări, îl alăptează printre lacrimile și suspinele pe care nu poate să le oprească. Are o forță incredibilă, trebuie să aibă, trebuie să lupte pentru copilul ei, trebuie.
Mă uit la copila mea căreia i-au pus perfuzie. E atât de slăbită încât nu are curaj să se mai opună. Privirea ei îmi zice „Doar fă-mă bine!”, iar eu mă simt din nou neputincioasă și, în timp ce o strâng și mai tare în brațe, îmi vine să urlu. Vreau doar să se facă bine, vreau ca momentele astea să treacă, vreau să plecăm de mână de aici, să ieșim pe poarta spitalului ca și cum totul a fost doar un vis urât. Vreau să-i iau durerea și să se facă bine. Vreau ca toți copiii să fie sănătoși și niciunul să nu sufere. Vreau toate astea dar, din păcate, nu este posibil.
„Doctorul zice că e dezhidratată dar că o să se facă bine.”, îi tastez repede soțului meu, în timp ce telefonul îmi arată că bateria este aproape consumată. O asistentă mă vede cum caut disperată în geantă și mă întreabă dacă are cu ce să mă ajute. Îmi dă un încărcător de la ea, îmi aduce o apă și un pachet de biscuiți de la soțul meu care ne așteaptă în fața spitalului. Eu mulțumesc cerului pentru toate cadrele medicale de aici care nu și-au pierdut umanitatea. Pentru oamenii săritori care ne-au întâmpinat. Pentru eroii care o să-mi facă copilul bine.
Trec câteva ore, fetița mea pare mai bine, ne pregătim de plecare. De data asta, când trecem prin sala de așteptare îmi dau seama că e mai plină ca niciodată iar liniștea aia mută e mai cruntă decât orice țipăt pe care l-am auzit până acum. Părinți cu bebeluși, mame și tați cu copii mici, bunici cu nepoți, toți așteaptă cu inima îndoită să le vină rândul. Toți se uită la medici și asistenți ca la singurii capabili să-i ajute, să le facă copiii bine. Iar eu mă gândesc doar la cât de multă durere și suferință există în jurul nostru dar noi refuzăm să o vedem. Pentru că suntem bine atât timp cât copiii noștri sunt sănătoși.
P.S. Acum suntem bine, am trecut cu brio peste. Textul l-am scris cât eram în spital, spunând rugăciuni în gând. Aveți grijă de voi și prețuiți sănătatea dar cel mai important, dați-le o mână de ajutor celor care nu sunt bine, mai ales copiii. Din păcate, în jurul nostru există și suferință, haideți să nu o refuzăm să o vedem.
Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici sau să te abonezi la newsletter.
