De când eram mică, visam să devin mare! Atât îmi doream. Să cresc și să am puterea să devin orice îmi doresc. Nu știu să fi avut alt vis măreț decât acela că, într-o bună zi, o să mă fac adult. Cumva, ajuns om în toată firea, aș fi căpătat supraputeri și atunci toate celelalte dorințe ar fi devenit realitate. Așa că am visat cu ochii deschiși, zi și noapte la ziua în care o să cresc și o să am, în propriile mâini capacitatea, ambiția și curajul de a face orice îmi pun în minte!

Îmi aduc aminte că nu am fost un copil foarte sigur pe mine. Deși fâșneață, curioasă și băgăcioasă, am avut multă vreme o atitudine rezervată din cauza comportamentelor de bullying din clasa noastră. Nu aveam nici o situație materială foarte bună și acest aspect se regăsea în hainele pe care le purtam, în penarul și ghiozdanul cu care umblam la școală și în zilele de naștere modeste, pe care mama cu drag le organiza acasă, fără tam-tam, surle și trâmbițe.

Din acest motiv, mama a avut mereu grijă să învățăm carte, să avem note bune la școală, să participăm la olimpiade și să fim înscriși la cercurile din cadrul Clubului copiilor din Câmpulung. Chiar zilele trecute, m-am întânit cu Miha (o prietenă de acasă) și povesteam cum venea la ușa noastră să ne ceară la joacă, însă mama punea cartea înainte de toate și de cele mai multe ori o refuza, motivând că nu avem temele făcute, iar învățătura este mai presus de orice.

Când a fost vorba să dau admiterea la Colegiul liceal militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, am stat foarte bine și m-am gândit ce va însemna acestă decizie pentru mine. O aveam deja acolo pe sora mea, cursantă în anul doi și, din povestirile ei, liceul militar păreau un loc strict și riguros, cu reguli și ordine, plantoane și sectoare. Primul meu gând a fost să dau înapoi și să îmi încerc norocul la un liceu civil pentru că mă știam un copil visător, libertin cu chef de aventură și nu îmi imaginam cum aș putea pentru următorii patru ani să ascult și să îndeplinesc ordine. Doar că s-a întâmplat ceva…

Mi-a povestit mama o discuție pe care a avut-o cu profesorul meu de matematică. Lucrurile stăteau cam așa. Din viziunea lui, eu aveam 30-40 % șanse să mă număr printre următorii elevi ai acestei instituții militare. Cică nu aș avea destulă ambiție și nici chef să-mi depășesc limitele. Pe scurt, profesorul meu mă compara cu sora mea și spunea că Teodora le-a avut pe toate, de aici și reușitele ei din acea vreme. Mie mi-ar lipsi câteva dintre aceste atribute.

Știți ce s-a întâmplat pe mai departe, nu? Și cum m-a mobilizat treaba asta?! M-am pus cu burta pe carte și mi-am dorit cu orice chip să intru la liceul militar. Am luat o notă foarte mare la capacitate și am obținut punctaj maxim la testele de admitere de la română și matematică. Pentru proba sportivă am muncit cel mai mult! M-am antrenat câteva luni, dar mi-a prins foarte bine și abia atunci am descoperit cu adevărat ce înseamnă sportul și cât de multe beneficii aduce el.  Cert este că nici acum nu știu dacă asta a fost psihologie inversă sau dacă profu’ de mate se îndoia de capacitatea mea de a trece de examenele de admitere. Orice ar fi fost, a funcționat. Câteva luni mai târziu, visul meu s-a adeverit și am îmbrăcat uniforma militară de licean al colegiului militar din orașul meu natal.

Doi ani mai târziu, în clasa a XI-a, m-am hotărât, ca după terminarea liceului, să-mi încerc norocul la Academia Forțelor Aeriene. De data aceasta nimeni nu a mai intervenit în luarea acestei decizii. Îmi construisem un vis și îmi doream să ajung acolo cu orice preț. Iar mama mi-a spus:

„Poți fi tot ce îți dorești să ajungi! Îndrăznește!”

Iar asta a fost suficient pentru mine. Mi-am zis în gând că vreau să încerc să intru chiar dacă se va scoate doar un singur loc pentru fete. Am avut noroc, au fost 5 locuri și unul urma să fie al meu.

Curios este faptul că abia acum realizez cât de mult a contat să am pe cineva alături care să creadă în mine. Mama a fost mereu motorul și sursa din care eu îmi trăgeam energia. Mama a fost și rămâne adevărata mea inspirație. Îmi dau seama acum, când le vorbesc copiilor din clasele primare despre cariera de pilot militar și despre ce implicații are o astfel de meserie.

Acum ceva vreme mă vedeam în postura să povestesc despre cariera militară și despre ce a presupus drumul meu până aici. Le-am vorbit unor copii de la o școala de învățământ „Step by step”.

I-am încurajat să viseze! 

Recunosc că m-au trecut toți fiorii și toate amintirile mele de școlar au inviat atunci când m-am aflat în prezența acestor copii. Să ai în fața ta zeci de priviri ghidușe și curioase ce se entuziasmează la ideea de armată, este o adevarată provocare. Însă am trecut peste emoții și am încercat să le ofer puțin din dragostea mea pentru aviație. I-am încurajat să-și urmeze visurile și să creadă în ei. I-am sfătuit să îndrăznească până la nori și dincolo de ei. Cu muncă, ambiție, dedicare și puțină îndrumare de la părinți și profesori fiecare dintre acești școlari minunați își va găsi rostul.

Mă uit cu melancolie la tinerii din jurul meu. Și-mi vine să-i bat pe umăr și să-i încurajez să nu renunțe la ceea ce visează. La gândurile mărețe și planurile de mai demult. Nimic nu este imposibil atunci când îți dorești ceva cu adevărat!

Eu încă nu am ajuns acolo unde vreau să fiu. Drumul meu este lung și presărat cu provocări și etape pe care trebuie să le parcurg în felul lor firesc și pe rând. Nu știu când o să fiu acolo unde îmi doresc dar știu sigur că sunt pe calea cea bună. Pentru că, pe parcursul ultimilor ani am învățat un singur lucru: că trebuie să îndrăznesc. Și nu am mai lăsat pe nimeni să-mi spună că nu pot atinge norii!

Photocredit: Aliona Danilescu.

---

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.