Am lăsat-o iar plângând în ușa rece de metal de la intrare. Cu un nod în gât și cu ochii în lacrimi mă grăbesc să nu întârzii la muncă. Când am ales să nu stau acasă am gândit cu partea practică a creierului. Nu mi-am dat seama foarte bine după ce alerg și ce fel de satisfacție caut. Nu am știut de la început că nu realizările profesionale o să mă întregească ca om, ci împlinirile personale, de familie. M-am grăbit crezând că pot să le demonstrez celorlalți că nu o să se simtă că viața mea s-a schimbat de când am un copil.

Cu toate că și înainte era vorba despre a demonstra că pot și că sunt la fel de capabilă ca orice coleg bărbat pe care îl am, după ce am decis să-mi întrerup concediul de creștere copil și să revin la serviciu mi-am dat seama că nimic, dar nimic nu poate înlocui timpul de stat cu fetița mea.

Dimpotrivă, au fost multe momente în care nu m-am putut concentra ca înainte pentru că eram mereu cu gândul acasă, la copilul meu.

Îmi aduc aminte perfect momentul în care am decis să mă întorc la muncă. Cântărisem dinainte toate posibilitățile și deși nu mi-a fost deloc ușor, mi-am luat inima în dinți și l-am rugat pe soțul meu să rămână cu fetița noastră. Cât de tare m-au durut primele zile în care m-am reîntors la serviciu. Eram stăpânită de un sentiment puternic de vinovăție, mă termina gândul că nu am copilul lângă mine, că nu știu tot ce face, că poate îi lipsesc mai mult decât îmi lipsește el…

Când am luat hotărârea ca Ștefan să intre în concediu de paternitate iar eu să mă întorc la muncă, eram încă sub efectul amețitor al sarcinii. Părea că am totul pregătit de dinainte și că știu foarte bine ce fac și în ce mă bag. Vorbisem și cu mama să-și ia 2 ani de zile pauză  de la viața ei și să se mute cu noi la București să ne ajute cu cea mică.

Ștefan a fost cel mai încântat de toată treaba asta. Gândul că urmează să stea casă 2 ani de zile l-a entuziasmat. A simțit că această perioadă vine ca o răsplată pentru toți anii de sclavie petrecuți ca arhitect la o multinațională. În plus citise despre beneficile reale pe care le aduce relației tată-copilul, în situația în care bărbatul se decide să intre în concediu. Copilul se dezvoltă mult mai echilibrat emoțional, și face față mai bine provocărilor de zi cu zi ( cică noi, mamele, i-am ține pe cei mici în bule de sticlă :)).

Îmi aduc aminte de ziua în care mi-am anunțat superiorul că sunt însărcinată. Aveam emoții și simțeam că e nevoie să mă scuz cumva pentru faptul că urmează să-mi întrerup pregătirea. În armată este dificil să faci o pauză mai mare de câteva luni, să nu mai vorbim de cât de dificil e să faci asta în aviația militară. Aici, suntem pregătiți constant să ne menținem antrenamentul la un anumit nivel și fiecare întrerupere de la zbor se reia cu multă muncă și pregătire intensă.

Așa că ziua în care mi-am anunțat șeful că urmează să am un copil, a fost cea în care am realizat că e posibil să-mi iau adio de la cariera mea. Am rostit cu voce tremurândă vestea și am așteptat să mi se verse în față toate reproșurile legate de faptul că s-au investit ore de zbor în mine și că am beneficiat de o pregătire temeinică. Ciudat a fost că nu am avut parte de scandal, ci dimpotrivă de sprijin moral și de cuvinte de laudă. Comandantul meu mi-a strâns mâna și mi-a amintit cu un zâmbet larg pe față că în definitiv, familia e cea care ar trebui să conteze. Mi-a urat noroc și o sarcină ușoară.

Mi-am descrețit fruntea, mi-am șters obrajii de teamă și am conștientizat că urmează perioada schimbărilor, așa că trebuie să iau fiecare lucru așa cum vine el.

În ciuda reacțiilor la care mă așteptam, colegii de muncă mi-au fost un adevărat sprijin și m-au ajutat să nu simt că am vreo situație specială „la bord”. Am zburat până în luna a șasea de sarcină și deși nu mi-a fost ușor (am avut rău de sarcină, stări de amețeală și greață) am trecut cu brio de toate provocările pe care le-am întâmpinat. Recunosc mi s-a mai amintit de cariera mea care urma să se scufunde ușor o dată cu venirea bebelușului pe lume, însă eu luasem de mult decizia să las lucrurile să vină de la sine așa că îmi doream să se întâmple cum e mai bine pentru mine.

Am intrat în prenatal, apoi am născut și am mai stat câteva luni acasă. M-am decis să mă întorc cînd  Sara împlinise vârsta de 5 luni. Îmi era groază de ideea de a sta separată de ea mai ales că o alăptam foarte des, dar nu am avut încotro. Am constatat cu uimire că bebelușa s-a acomodat uimitor fără mine.

Cum a fost perioada de acomodare

Grea. Am experimentat tot felul de stări, am trecut prin momente în care abia așteptam să se termine programul și să mă întorc acasă, la puiul meu dar și prin clipe în care îmi făceam tot felul de scenarii grele în care fetița mea îmi simte lipsa și nu se poate acomoda.

Vestea bună este că cei mici chiar sunt incredibili și se acomodează foarte repede la schimbări. Am continuat alăptarea și când fetița nu era lângă mine, stocam laptele matern și îl aduceam mamei mele ca să i-l ofere Sarei a doua zi.

După câteva săptămâni, când m-am mai obișnuit și eu cu ideea am început să-mi intru în ritm și să fiu productivă la serviciu. M-a ajutat foarte mult și faptul că am avut posibilitatea să o urmăresc pe Sara online printr-o cameră video, instalată acasă la noi.

Ce am pierdut/ ce am câștigat

De data asta cred că am avut mai multe de pierdut decât de câștigat. Acum că am un toddler, îmi dau seama cât de repede a trecut perioada de bebelușenie a Sarei și ce mult îmi lipsește. Realizez că nimic nu-mi va da înapoi acele momente.

Cu toate că Sara a fost foarte bine îngrijită și iubită de mama mea, îmi dau seama că nu există satisfacție profesională care să înlocuiască momentele petrecute cu copilul tău.

Am pierdut multe clipe drăguțe din viața ei și îmi pare tare rău că nu am fost mereu acolo,lângă ea. Am simțit treaba asta prin faptul că, o dată ajunsă acasă, Sara nu se dezlipea de mine. Stătea minute în șir în brațele mele, tânjind după afecțiunea și atenția mea.

Din punct de vedere profesional, am luat o decizie înțeleaptă. Faptul că m-am întors atât de rapid înapoi, că mi-am reluat antrenamentul și activitatea de zbor m-a ținut concentrată și m-a ajutat să mă recuperez total (fizic și psihic). Dar oare am ales corect pentru familia mea?

Sara este în continuare alăptată și se dezvoltă armonios în familia noastră. Încerc să compensez orele pe care le petrec la muncă, departe de ea, prin timp frumos petrecut împreună, atunci când sunt acasă. Mă așteaptă în fiecare zi, în ușă, cu zâmbetul ei larg și cu privirea năzdrăvană, iar când o văd, inima mea se topește. Despe momentele în care îmi dau seama că am tot ce-mi doresc, am scris aici.

Nu pot să nu mă întreb în fiecare zi, dacă ar fi să aleg din nou, aș alege oare la fel?

---

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.