Nu sunt perfectă, habar n-am ce înseamnă cuvântul ăsta! Nu am fost niciodată, nu încerc să fiu și nici nu pozez în revista lunară a mamelor de vis. Câteodată habar nu am ce să fac să-i fie mai bine Sarei. Nu știu când iau decizii bune și nici când îmi sunt apăsate butoane din copilăria mea,  care mă înduplecă și mă fac să cedez atunci când copilul meu se încăpățânează cu câte o chestie.

Of, e prea greu să ai un echilibru și să-i arăți copilului că-l iubești atunci când un NU, rămâne un NU ferm. Dar trebuie să o faci, pentru binele vostru. La fel cum i-am zis soțului meu, dimineață, când îi recoltau sânge fetiței, pentru analize. Știu că te emoționează, dar trebuie să o ții strâns, să nu se miște, să-i nimerească vena. E o treabă importantă, nu e momentul să ne înmuiem!

Iar eu stăteam după ușă, sughițând a lacrimi, când o auzeam cum plânge și se vaită că nu vrea și că o doare. Mă durea pe mine mai tare, doar că, vedeți voi, în fața acestor situații eu cred că e bine să rămânem ancorați în realitate. Să vedem ce putem face ca să ajutăm și să rămânem cerebrali. Cu sănătatea nu te joci, iar eu știu că îi vreau binele copilului meu, deci decid în consecință.

După o veșnicie, au ieșit din cabinet, amândoi, tată și fiică, suspinând în cor. Sara îmi povestea cum a fost înțepată și continua să plângă, mai mult de spaimă decât de durere. Taică-su supărat că nu a avut ce să facă, cum să o ajute. I-am explicat procedura și înainte să ajungem la laboratorul de analize, și acum, încercam să o repet. Ți-am zis că o să doară un pic, o să treacă, de fapt chiar a trecut, e gata, putem să plecăm acasă, s-a terminat povestea asta!

Fetița plângea în hohote și nimic nu părea să o calmeze. Asta până când, o acadea zburătoare, a sărit din mâna unei doamne binevoitoare și a a poposit fix în mânuțele copilului meu. Fără o întrebare, fără un schimb de priviri, fără vreo atenționare de orice fel.

Am luat foc!

-Nu are voie, duamnă! Îi repetăm analizele pentru că nu au ieșit ok! Ea nu mănâncă acadele, noi încă nu i-am dat!

-Lăsați-o, nu vedeți ce fericită este! și s-a întors satisfăcută pe scaunul ei de pacient în așteptare!

E drept, Sara a amuțit. Acadeaua i-a luat orice amintire despre evenimentul cu un ac care a înțepat o venă, cu câteva minute mai devreme. Doar că, oameni buni! Poate sunt nebună, și nu susțin că Sara nu mănâncă chestii dulci, sau că am exclus complet zahărul din alimentația ei, din păcate după înțărcare am avut probleme mari de refuz a tuturor felurilor de mâncare. Am început să-i dăm să guste unele chestii care aveau zahăr (căutam biscuiți mai sănătoși sau chestii BIO), a gustat și ciocolată iar înghețata este favorită la noi în casă, însă de aici și până să-i dau zahăr cu lingurița este cale lungă.

Mi se pare nedrept ca un străin să hotărască ce mănâncă  copilul meu. Mi se pare de-a dreptul jignitor să treci pe lângă mă-sa și să te faci că nu o vezi, când întinzi o bomboană copilului ca să tacă. Mi se pare crud să-l momești cu un dulce și să nu-l lași să-și trăiască experiența, oricât ar fi ea de dureroasă. Eu, data viitoare ce fac? Iau cu mine punga cu acadele sau îi repovestesc experiența?

Și v-am zis, de multe ori mă simt depășită, habar nu am nici eu ce fac! Alte dăți spun NU, fără să negociez nimic. Încerc să păstrez un echilibru, așa stângaci, cum mă pricep eu mai bine.

Dar povestea cu acadeaua nu mi se pare un gest firesc, chiar dacă este bineintenționat! Nu intenția contează în ecuația asta, ci ceea ce rămâne în urma ei! Și pe mine mă doare când îmi văd copilul plângând și probabil pe parcursul vieții o să aibă multe momente de suferință! O să existe o acadea pentru fiecare experiență?

---

 

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Photo by Amy Shamblen on Unsplash