Sara și vârsta de 2 ani!
Și spun „suntem” pentru că de când am mai adăugat un plus unu la cifra doi, mi se pare că tot ce se întâmplă ne afectează pe toți trei în egală măsură. Așa că da, o să mă mai auziți spunând că azi NOI nu am avut chef să mâncăm sau că NE ies dințișorii, că ÎNCEPEM să vorbim în fraze și tot așa. Pentru că ce i se întâmplă copilului meu mă afectează și pe mine și pentru că vreau să empatizez cu el (simt că doar așa îl pot înțelege cu adevărat).
Dar, dacă este să vorbim despre „vârsta aia”, de abia acum urmează explicațiile. Vedeți voi, când spun „aia”, mă gândesc la Harry Potter și la „celalcăruinumenuamvoiesă-lpronunț„. Vârsta „AIA” se pare că este cea mai complicată vârstă a copilului. THE TERRIBLE TWOS. Și asta pentru că se întâlnesc un cumul de factori care împreună fac din cel mic un neînțeles. Iar dacă un copil nu poate fi descifrat atunci când reacționează în urma unei frustări sau supărări, episodul se încheie cu un mare tantrum.
Vârsta de doi anișori este una dintre cele mai dificile perioade din creșterea și dezvoltarea copilului. Cel mic începe să descopere că este o fiinţă separată de mama sa, începe să îşi descopere şi să experimenteze independenţa. Vrea ca lucrurile să se desfășoare după bunul plac și își dorește ca cei din jurul său să fie receptivi la nevoile și doleanțele sale.
Toate bune până aici. În fond, asta îmi și doresc pentru fetița mea. Să fie independentă și autonomă. Să ia decizii pentru ea și să nu facă întotdeauna cum fac/spun ceilalți. Problema vine atunci când mă pierd și nu sunt pregătită să reacționez cum ar trebui să o fac.
Să dau un exemplu: Într-o seară, fetița năzdrăvană mi-a pus papuceii ei mici în mână, semn că vrea să mergem afară, la plimbare. Sara încă nu vorbește în propoziții, ea rupe câteva cuvinte, însă înțelege tot ceea ce vorbim noi cu ea și chiar și alte lucruri mult mai complicate. Așa că limbajul non-verbal, cel al semnelor și al trasului de mână funcționează, momentan, de minune!
Am pregătit copila pentru plimbare, am schimbat pampers, am rugat-o să mă lase să o îmbrac (uitasem să menționez că și această activitate este destul de dificilă), am pregătit gentuța pentru ieșirile în parc și, într-un final, am reușit să încuiem casa și să ajungem în fața blocului. Și acolo a început potopul. Dă-i cu plânsete și cu țipete. Hai în brațe, hai pe jos. Hai cu trotineta, nu vreau pe trotinetă. Nimic nu părea să mai semene cu atmosfera caldă în care Sara mi-a sugerat că i-ar plăcea o plimbare în parc.
Credeți-mă, le-am încercat pe toate. Am luat copila în brațe, i-am repetat de multe ori că o înțeleg că e supărată, că e normal să fie așa, că o să treacă. Am întrebat-o dacă o deranjează ceva, dacă o doare. Am mângâiat-o și am îmbrățișat-o păstrându-mi tonul calm și având răbdare să-i repet că o să treacă și că o să fie bine, pentru asta sunt lângă ea. S-a smuncit din brațele mele, s-a tăvălit pe jos, lovea cu putere cu mâinile ei firave asfaltul încins de soare. Nu am lăsat-o să se rănească, așa că am luat-o din nou în brațe și am început să-i vorbesc pe același ton cald. Scena s-a repetat de câteva ori, însă eu am avut grijă să-mi păstrez răbdarea și să-i repet mereu că o înțeleg.
Ca în reclama aceea cu fluturele. Sigur o știți! Când bătrânul și fiul lui adult stau pe o bancă în parc și un fluture trece prin fața lor. Iar omul în etate își întreabă fiul: „Ce-i ăsta?”, „Ți-am mai spus, e un fluture!”, îi răspunde bărbatul, un pic deranjat de întrebarea stupidă. Și iarăși scena se repetă de două-trei ori până ce fiul se enervează și ridică tonul iritat de perseverența bătrânului. „De ce faci asta? „E un FLU-TU-RE! Ce nu înțelegi?”. Apoi tatăl deschide un jurnal și îl să-i citească o întâmplare similară de acum mulți ani, doar că rolurile erau un pic inversate. „Astăzi fiul meu a împlinit trei ani. Am fost împreună în parc unde a văzut un fluture. M-a întrebat de 21 de ori ce este și i-am răspuns de fiecare dată că este un fluture, îmbrățișându-l și iubindu-l mai mult, de fiecare dată!
Reclama o găsiți mai jos:
Ca să continui cu întâmplarea mea, în cele din urmă, m-am resemnat și am lăsat-o să-și termine porția de plâns. Vecinii deja ieșiseră la balcon, oamenii treceau pe lângă mine și se minunau. Însă mie nu mi-a păsat. Singurul lucru care m-a interesat a fost ca Sara să fie bine. Să simtă că sunt acolo și că împreună putem să depășim orice obstacol. Atunci, acolo, am îmbrățișat-o și am iubit-o mai mult!
Brusc, fetița năzdrăvană s-a ridicat de pe jos, si-a scuturat nițel pantalonii, și-a șters lacrimile cu mâneca dreaptă a bluzei și a început să rânjească la mine cu toți dinții ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Apoi a rupt-o la fugă către cei câțiva copii care desenau cu cretă la câțiva metri depărtare. Am rămas confuză preț de câteva secunde, vă zic, episodul a fost destul de straniu, după care am mulțumit cerului că furtuna a trecut și că acum a ieșit soarele de ne mângâie cu toate razele din dotare. Mi-am dat seama că acesta este începutul unei noi ere și că lucrurile nu se întâmplă pentru ca eu să le înțeleg ci mai degrabă pentru ca eu să știu cum să le gestionez.
Vârsta de 2 ani este o perioadă dificilă, iar copilul simte emoțiile pozitive și negative la un nivel mult mai intens ca altădată. Începe o nouă etapă de testare a limitelor, de achiziționarea de noi abilități, de dezvoltarea a limbajului și de o comunicare diferită. Este perioada provocărilor, a NU-urilor, a crizelor de personalitate și de independență. Este tranziția de la bebeluș la copil. Perioada schimbărilor! Iar eu trebuie să caut adânc în mine resurse de răbdare și de empatie. Fiecare tantrum mă va învăța să o iubesc tot mai mult!
Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici sau să te abonezi la newsletter.
