Marea revelație a venit atunci când am devenit mamă și am conștientizat că de fapt eu cresc un om și nu dresez o maimuță. Și pentru o bună perioadă de timp am fost speriată pentru că nu vroiam să-mi asum o asemenea responsabilitate.
Trăiesc și acum cu bagaje din trecut pe care le car după mine, iar dacă vreodată m-aș hotărî să le las jos, sunt sigură că m-ar urmări în continuare, măcar până la clipa când aș putea să le accept, să le iau asupra mea, să fac pace cu ele și să le îmbrățișez.
Ce vreau să zic aici, e că noi, părinții, avem o imensă responsabilitate. Să creștem oameni! Să-i facem independenți și în măsură să-și asume deciziile. Să fie ei cei care aduc o schimbare atunci când toată lumea o să le strige că e imposibil. Să fie autonomi, încrezători în forțele proprii, respectuoși și cu frică de Dumnezeu. Și să nu le dăm din bagajele noastre doar pentru că noi am apucat să le adunăm.
Pe scurt, ca să putem să-i ajutăm pe ceilalți trebui mai întâi să privim spre noi. De aici începe vindecarea. Și aici mă refer la momentul în care, după o zi grea, ridici farfuria de pe jos a mia oară și îți păstrezi calmul când îi repeți copilului de ce „în această casă nu se aruncă cu mâncare”.
Când știi că tot ce faci se reflectă în ce face copilul tău, te gândești de două ori înainte să reacționezi impulsiv. Copiii sunt ca niște bureți ce absorb orice informație. Tot ceea ce ei văd și aud se v-a replica în comportamentul lor ulterior.
Cu blândețe și dragoste faci dintr-un pui un om mare. Cu răbdare și perseverență. Cu calm și cu limite, trasate ferm dar blânde. Copiii se cresc cu iubire.
Gândește-te ce fel de copil vrei să crești și atunci vei știi destul de bine cine trebuie să fii! Copilul tău este oglinda ta!
Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici sau să te abonezi la newsletter.
