Azi am petrecut ziua împreună. Printre puținele dăți în care avem ocazia să stăm doar noi două. Când ai doi sau mai mulți copii, să petreci o zi întreagă cu fiecare, pe rând, e un lux.

Am călătorit cu trenul, eu am citit, ea a desenat. A venit cu mine la Pro FM, a văzut cum se face un matinal la radio. A fost încântată când am călătorit cu metroul și și-a amintit cum taică-su o ducea în cealaltă parte a Bucureștiului la grădiniță. “Chiar și mirosul ăsta de mucegai din subteran, îmi place.” Apoi ne-am luat o cafea și o ciocolată caldă și mi-a zis “îmi place atât de mult să petrec timp cu tine”. Am cumpărat flori și am fost în vizită la doamnele educatoare care, acum patru ani, îi întindeau aripile, să zboare către școală. Emoția de a te întoarce intr-un loc care definește o parte din cine ești azi. Amintirile, jocurile, colegii pe care i-ai avut. Ce mult a însemnat pentru noi să facem asta.

Am râs mult și am povestit vrute și nevrute. În tren, pe drum înapoi, mi-a zis că a fost una dintre cele mai frumoase zile din viața ei.

Iar eu i-am zis că nu vreau să fiu populară, nici să ma iubească lumea.

Dar vreau ca cel mai mult să mă placă ei, cei pe care eu îi iubesc cel mai mult din lumea asta.

Articolul Mami, tu ești populară? apare prima dată în Zburătoarea.

E liniște deși e plin de copii ținuți în brațe de părinții lor. Deasupra fiecarei măști chirurgicale se vede câte o pereche de ochi speriată căci nu știe ce se întâmplă dar se așteaptă la ce e mai rău.

E liniște aici. E o liniște care mă sperie.

Singura vânzoleală este făcută de doi asistenți care preiau pacienții și pun întrebări pentru triaj.

Din când în când, ușile automate se deschid de o parte și de alta a peretelui de la intrare și intră încă un parinte speriat cu un copil în brațe.

E liniște în sala deși sala de așteptare e plină ochi de copii. Niciun plânset, niciun scâncet, niciun mârâit. Copiii sănătoși plâng, țipă, se agită, se vaită, dau din mâini și din picioare. Dar copiii sănătoși sunt afară, la joacă. Nu în spital.

E o liniște aici că aproape mi-e frică să mai stau încăperea asta.  Așa că îmi strâng mai puternic copilul care doarme în brațe și mă rog să fie bine. Pe peretele din stânga mea e o ușă cu geam pe care scrie izolare. Din camera aia nu a ieșit și nu a intrat nimeni deși, de afară se vad umbre și forfotă. Dar din nou, e liniște și acolo.

Nu e prima oară când vin la UPU, nu mă mai panichez la fel ca în anii trecuți, sunt mult mai prezentă și mai în măsură să-mi păstrez firea și să iau decizii și cunosc foarte bine protocolul. Asta nu înseamnă că de fiecare dată când intru în camera de gardă a spitalului, nu am sufletul mic și nu mi se strânge stomacul de groază.

Da, mă gândesc ce e în inima fiecărui părinte atunci când copilul lui nu e bine. Câtă angoasă, neliniște, frică, neputință, frustrare că nu-l poate ajuta. Durere. Spaimă. Toate se adună în inima și mintea unei mame.  A unui tată. Același părinte care trebuie să-și țină copilul de mână și să-i garanteze că totul o să se termine cu bine.

Mă doare stomacul de fiecare dată când îi caută venele și fetița se zbate, speriată, căutând în privirea mea o confirmare că o să-i fie bine.

Aceeași confirmare pe care o caut eu în asistenții și medicii de la spital.

E forfotă aici, în salonul în care ne-au mutat. Asistentele roiesc ca niste albine în jurul cuibului, doctorii se învârt în jurul pacienților cu calm, răbdare. O fetiță plânge în patul de lângă mine. Nu pot să o văd, ne desparte o perdea groasă și albastră dar o aud cum țipă că nu vrea să fie înțepată în ciuda eforturilor mamei de a o convinge. Pe mămica cu bebeluș de pe patul din fața mea o văd foarte bine. De data asta nu e nicio perdea care să ne despartă. Așa că îi citesc frica în privire, îi simt angoasa de fiecare dată când îi ia temperatura micuțului ei. Febra persistă, temperatura nu scade, e prea mic pentru toate astea. Dar nu se lasă, îi face împachetări, îl alăptează printre lacrimile și suspinele pe care nu poate să le oprească. Are o forță incredibilă, trebuie să aibă, trebuie să lupte pentru copilul ei, trebuie.

Mă uit la copila mea căreia i-au pus perfuzie. E atât de slăbită încât nu are curaj să se mai opună. Privirea ei îmi zice „Doar fă-mă bine!”, iar eu mă simt din nou neputincioasă și, în timp ce o strâng și mai tare în brațe, îmi vine să urlu. Vreau doar să se facă bine, vreau ca momentele astea să treacă, vreau să plecăm de mână de aici, să ieșim pe poarta spitalului ca și cum totul a fost doar un vis urât. Vreau să-i iau durerea și să se facă bine. Vreau ca toți copiii să fie sănătoși și niciunul să nu sufere. Vreau toate astea dar, din păcate, nu este posibil.

„Doctorul zice că e dezhidratată dar că o să se facă bine.”, îi tastez repede soțului meu, în timp ce telefonul îmi arată că bateria este aproape consumată. O asistentă mă vede cum caut disperată în geantă și mă întreabă dacă are cu ce să mă ajute. Îmi dă un încărcător de la ea, îmi aduce o apă și un pachet de biscuiți de la soțul meu care ne așteaptă în fața spitalului. Eu mulțumesc cerului pentru toate cadrele medicale de aici care nu și-au pierdut umanitatea. Pentru oamenii săritori care ne-au întâmpinat. Pentru eroii care o să-mi facă copilul bine.

Trec câteva ore, fetița mea pare mai bine, ne pregătim de plecare. De data asta, când trecem prin  sala de așteptare îmi dau seama că e mai plină ca niciodată iar liniștea aia mută e mai cruntă decât orice țipăt pe care l-am auzit până acum. Părinți cu bebeluși, mame și tați cu copii mici, bunici cu nepoți, toți așteaptă cu inima îndoită să le vină rândul. Toți se uită la medici și asistenți ca la singurii capabili să-i ajute, să le facă copiii bine.  Iar eu mă gândesc doar la cât de multă durere și suferință există în jurul nostru dar noi refuzăm să o vedem. Pentru că suntem bine atât timp cât copiii noștri sunt sănătoși.

P.S. Acum suntem bine, am trecut cu brio peste. Textul l-am scris cât eram în spital, spunând rugăciuni în gând. Aveți grijă de voi și prețuiți sănătatea dar cel mai important, dați-le o mână de ajutor celor care nu sunt bine, mai ales copiii. Din păcate, în jurul nostru există și suferință, haideți să nu o refuzăm să o vedem.

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Cât de multă durere și suferință există în jurul nostru dar noi refuzăm să o vedem apare prima dată în Zburătoarea.

Eram mamă de nici șase luni, de o lună mă întorsesem la muncă și mă chinuia teribil sentimentul de vinovăție. Îmi părăsisem copilul și nu încetam să-mi pun întrebarea: oare ce simte copilul meu pe parcursul zilei când îmi caută brațele, vocea, mirosul și nu mi le găsește.

O perioadă nu am fost bună de nimic. La serviciu mă redaptam greu și prost, nu simțeam că dau randament. Acasă încercam să fac prea multe într-un timp prea scurt. Eram varză și asta cred că puteau să o observe și cei din jurul meu. Practic nu eram nici la muncă nici acasă.

La scurt timp după, am avut ocazia să aud vorbele care urmau să mă vindece (nu pe loc și nici dintr-o dată). Mi le spunea Laura Markham, la o conferință de parenting. „Stai puțin cu copilul tău? Make the best of it. Nu contează cât timp petreci efectiv ci contează ce faci în orele alea. Cum îți asculți copilul, cum comunici cu el, dacă îl auzi, dacă îl faci să râdă.”

Știu clar că atunci nu am înțeles pe deplin ce înseamnă să profit din plin de momentele cu copiii mei, mi-a fost greu să disec informația și să mă apuc de treabă, dar am avut încredere în siguranța cu care mi-a vorbit și am început să mă relaxez și să fiu prezentă cu adevărat în momentele în care stăteam acasă. Cu timpul, am descoperit ce efect terapeutic are o oră de hârjoneală, de joacă. Șaizeci de minute în care râdem împreună și ne vindecăm una pe  cealaltă de toate clipele grele pe care le-am trăit în ziua respectivă.

Și mi-am dat seama de un lucru cert: Copiii vor atât de puține. Cel mai important, ne vor pe noi.

Să-i auzim, să-i înțelegem, să-i acceptam, să-i încurajăm, să fim acolo! Să-i iubim, să se simtă protejați. Să le răspundem la toate DE CE-urile din lumea astea. Să-i facem să se simtă integrați.

„Stai puțin cu copilul tău? Make the best of it. Nu contează cât timp petreci efectiv ci contează ce faci în orele alea. Cum îți asculți copilul, cum comunici cu el, dacă îl auzi, dacă îl faci să râdă.”

Pentru că, peste ani, ei nu o să-și mai amintească decât cât și cum i-am făcut să râdă!

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Peste ani nu o să-și mai amintească decât că i-ai făcut să râdă apare prima dată în Zburătoarea.

Cu toate că simt că rolul de mamă este cel mai important rol pe care l-am avut (și încă îl am) până acum, nimic nu ar putea să detroneze asta, ultimii ani au fost definitorii pentru cine sunt astăzi. Nu a fost simplu, nu a fost nici cel mai greu din lume, dar da, s-a întâmplat cu sacrificii și conștientizând că doar așa pot să-mi umplu desaga cu energie. În felul ăsta pot să merg mai departe. Doar dându-mi voie să cresc.

S-a petrecut pe când eram însărcinată prima data sau în primul concediu de maternitate,  poate chiar și atunci când aveam foarte puțin timp la dispoziție ori foarte puține ore de somn.  Am sacrificat timp și efort fizic și financiar. M-am dăruit din toată ființa fiind convinsă că merită să lupt pentru lucrurile care mă fac să vibrez. Am sacrificat nopți, uneori poate timpul cu fetele, alteori puținul timp liber în care puteam să nu fac nimic. Privind în urmă, simt că a meritat din plin și că am învățat foarte mult. Că m-am dezvoltat și că am aflat cine sunt, ce-mi place, ce știu să fac și cum pot să ajut.

Practic ce am făcut?

Când eram însărcinată cu Sara m-am înscris la școala de fotografie a lui Adrian Năsturică. Cred că a contat foarte mult în lunile alea să-mi țin mintea ocupată mai ales după ce am intrat în concediul prenatal. M-am îndrăgostit de fotografie și dragostea mea crește și astăzi pe zi ce trece cu fiecare cadru pe care îl trag cu ajutorul camerei de fotografiat. Descopăr mereu lumi noi, chipuri nemaiîntâlnite, peisaje neștiute de mine și expresii pe care, altfel n-aș fi avut cum să le păstrez amintirea. Fotografia face parte din cine sunt!

Apoi a urmat scrisul

Și a început cu un workshop de storytelling, într-o zi de mai, acum mai bine de doi ani de zile. Cursul de scris cu Liviana Tane, fondator The Writing School, cea care a scris Ghidul Scriitorului Începător, Ghidul Antreprenorului Începător și Business Storytelling și care mai apoi și-a deschis editura The Writing Journey, a fost unul din lucrurile care mi-au schimbat viața. Liv este pe lângă un om extraordinar, un autor extrem de talentat și un îndrumător profesionist și exigent care te obligă să fii cea mai bună variantă a ta. Alături de Liv, am reușit să termin primul draft din viața mea și fie ce-o fi, nu mă las, merg mai departe cu scrisul.

Scriam deja pe blog și aveam sute de articole despre experiențele mele de mamă

Blogul s-a născut la puțin timp după ce s-a născut și Sara. Cu sprijinul celor de la desprecopii.com am avut curajul să scriu sute de articole despre experiența mea ca mamă, despre cum s-a schimbat viețile noastre și despre ce învăț în fiecare zi. M-au ajutat foarte mult și cursurile și evenimentele la care am participat, dar cel și cel mai mult, m-au inspirat oamenii pe care i-am cunoscut, cu mulți am fondat și prietenii frumoase care se continuă și-n prezent. Scrisul pe blog este un jurnal împărtășit cu ceilați, sunt experiențele mele și modul în care mi-am format legături și prietenii cu oameni cu care rezonez.

M-au ajutat mult cursurile Digital Parents Talk inițiate de Ana Nicolescu dar și evenimentele sociale la care am participat alături de bloggeri și oameni din online, dispuși să dea mai departe din experiența lor. Am citit și urmăresc în continuare oameni faini și bloguri valoroase.

Despre citit și provocările Reading is Cool

Reading is cool este  un grup de cititori entuziaști care citesc împreună o serie de cărți recomandate de Liv, pe care le dezbat tot împreună, la cluburile de carte online. Ce s-a întâmplat în ultima perioadă a fost un maraton de citit în care am descoperit povești, autor și personaje care m-au inspirat și m-au făcut să mă îndrăgostesc de lectură. Trebuie să recunosc că acum, nu pot să nu citesc.

Și apoi este munca de activist pe care o fac în echipa Fashion Revolution România

Pe lângă proiecte frumoase pe care le dezvoltăm la Fashion Revolution România, mai este și angajamentul meu ca om, să am o viață spre sustenabilitate, spre un consum responsabil, sprijinind micii antreprenori locali care au grijă față de mediul înconjurător. Am scris mai multe despre acest proiect aici.

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Retrospectiva ultimilor ani. Cum mi-am dat voie să cresc apare prima dată în Zburătoarea.

Mă machiez de pe la 16 ani, cam din vremea când am încetat să o mai boscorodesc pe soră-mea și să mă iau de ea că se machiază și se vopsește. S-a întâmplat fix în ziua în care mi-a picat cu tronc un băiat, să-mi placă și rimelul și rujul pe buze. Ce să vezi, coincidență!

Am trecut rapid de la stilul emo la rock, punk și alte genuri eclectice pe care le-am testat, habar neavând ce mă definește. Mă machiam pentru că voiam să am genele mai lungi, sprâncenele mai negre, fața mai fină și buzele mai roșii. Îmi puneam creme și fond de ten pe față pentru că îmi doream ca o dată cu ele să-mi fixez și încrederea în mine, că sunt frumoasă, că sunt specială, că sunt îndeajuns. Acum aș zice că machiajul perfect este acela în care nu se văd produsele pe care le-ai folosit ci doar rezultatul. 🙂

Cu timpul mi-am format o rutină de machiaj și chiar un obicei de a nu ieși din casă fără un mic retuș în fața oglinzii. Norocoasă că nu am/avut probleme cu tenul am zis că scap ușor cu BB cream, tuș, rimel și uneori un ruj. Apoi am mai avansat, m-am mai uitat în stânga și-n dreapta, am tras cu ochiul și în online și am descoperit anticearcănul, pudra de fixare, rimelul pentru sprâncene și buretele cu care se aplică fondul de ten (prin tapotare, da?).

Ce m-a frapat a fost momentul în care mi-am dat seama că pe multe dintre lucrurile care făceau parte din rutina mea de machiaj nu le înțelegeam. Gen mă dau cu pudră dar de ce? Apoi mi-am luat inima în dinți și permis de voie de la soț și de la copii și m-am dus la Mihaela Rotaru să fac un curs de AUTOMACHIAJ.

Ce am aflat vreau să împărtășesc cu voi, știu că nu e simplu să fii mereu aranjată și cu ciorba pe aragaz. 🙂

Pașii simpli și de bun simț într-un proces de make-up sunt:

• Demachierea

Se face (de preferat) cu un produs dermatocosmetic pentru că celelalte de pe piață conțin alcool sub denumiri ascunse. Eu folosesc Bioderma.

Apoi se degresează fața cu un spumant sau ungel de față sau doar clătim cu apă din abundență. O dată pe săptămână putem face o exfoliere cu o perie pe care o folosim in sensul invers cresterii firului de păr. O dată pe lună sau o dată la cîteva luni (recunosc că nu am fost niciodată) se face un tratament cosmetic. Eu am folosit măști de față, pe majoritatea le-am cumpărat din DM.

• Aplicarea unei creme de față

Nu există studii clinice pentru nicio cremă de pe piață cum că ele ar face cine știe ce minuni. Excepția sunt cremele cu SPF și retinol. Prin urmare se recomandă folosirea unei creme adaptate tenului cu factor SPF indiferent de anotimp. Eu folosesc o cremă de la La Roche Posay. Aplicarea ei se face prin mișcări ascendente.

• Aplicarea unui fond de ten

• Alegerea fondului de ten se face prin aplicarea unei linii de pe mandibulă pe gît (acolo pielea nu e bronzată de soare). Aplicarea lui pe față o facem cu un burețel prin mișcări de tapotare.

• Aplicarea unui corector

Corectorul se aplică pe șanțul cearcănului, în colțul ochiului și pe pleoapa superioară. Cu un alt burețel, tot prin tapotare se întinde produsul. Eu folosesc Benefit.

• Pudră albă (transparentă sau HD)

O folosim pentru fixarea fondului de ten și a anticearcănului dar și pentru că urmează să lucrăm cu produse uscate cum sunt pardurile și atunci trebuie să avem o suprafață uscată care să nu lucească.

• Fard pleoape

Machiajul ochiilor se face cu un smokey de zi sau de seară (depinde de eveniment). Regula este să folosim câte o pensulă pentru fiecare nuanță de fard. Culoarea deschisă de fard se aplică pe pleoapa fixă, în formă de C, cea închisă pe pleoapa mobilă, prin mișcări de tapotare.

Cu o pensulă de blending se uniformizează trecerea între cele două culori.

• Eyeliner și apoi tuș

Eyelinerul se aplică cât mai aproape de gene, până să ajungem în colțul ochiului. De acolo urmează să folosim tușul de ochi, trasăm o linie de cateye cu ochiul deschis, apoi una din colțul ochiului și unim spațiul dintre ele. Știu, sună simplu, e mai dificil în practică dar exercițiul te face să capeți o îndemânare specifică.

• Conturarea sprâncenelor

Sprâncenele se conturează cu o nuanță cât mai apropiată de nuanța naturală a părului. Prima dată se piaptănă sprâncenele după care se umplu cu produs, corectându-se spațiile mai rare. La final se folosește un rimel pentru sprâncene care le fixează.

• Aplicarea unui rimel

Rimel, gene. Eu folosesc Colosal Volume de la Maybelline.

• Contouring

Cu o paletă de contouring se face individual după forma feței. Mihaela are o carte pe care o recomand, conține foarte multe sfaturi specifice formei feței și trăsăturilor individuale.

• Ruj

Se aplică un creion pentru contur după care umplem buzele cu ruj.

Bineînțeles că exercițiul este mama învățării și cu cât o să pun mai des în practică ce am învățat la școala Rottaru cu atât o să capăt o mai mare îndemânare în a-mi aplica produsele de make-up pe față. Și am de gând să-mi fac temele și de acum înainte. Hi hi

Pe Mihaela o găsiți aici.

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Am făcut un curs de automachiaj apare prima dată în Zburătoarea.

Era început de 2017 și eu fusesem invitată la o emisiune TV să-mi spun povestea. Apăruse și un articol online, despre asta, iar mai jos erau înșirate câteva comentarii.

„Ce fel de mamă își lasă copilul de cinci luni acasă ca să se întoarcă la muncă?”, „Și copiii ei, cine-i crește?”.

Nu m-ar fi deranjat comentariile dacă ar fi fost scrise în alt context. Dar eu mersesem acolo unde îmi pusesem sufletul pe tavă. Povestisem despre cariera mea, despre viața de aviator, de militar, despre compromisuri și provocări. Despre cine eram și cine devenisem după naștere. Despre cum se integrează familia în povestea carierei mele.

Fusesem sinceră într-un totul și am explicat, țin minte, ce m-a determinat să nu aleg concediul de maternitate și să mă întorc la serviciu. Cu toate astea, cuvintele au atins un buton sensibil care mă răneau de ceva vreme. Ca un cuțit care eviscerează puțin câte puțin, până te trezești tranșat de tot, ca o țigară aprinsă, care se consumă chiar dacă nu este fumată.

O vedeam în privirile mamelor care stăteau în concediu de maternitate să aibă grijă de copiii lor

O vedeam în privirile mamelor care stăteau în concediu de maternitate să aibă grijă de copiii lor, în felul în care se purta prietena mea care nu avea de gând să se întoarcă prea repede la serviciu, în copilul meu care mă simțea dimineața, când mă pregăteam să plec de lângă el și mă grăbeam să nu întârzii. În bucuria cu care mă întâmpina de fiecare dată când reveneam acasă. Vina.

Și durea al dracu’ de tare. Sara era doar un bebeluș iar eu, mama ei, hotărâsem că e suficient de mare pentru ca noi să ne despărțim. Deși știam că trebuie să trec niște praguri în cariera mea și să-mi iau calificările, nu eram sigură că merita scarificiul. Nu și dacă cel sacrificat era chiar copilul meu.

Am avut mult sprijin la muncă și noroc că șeful meu a înțeles situația specială în care mă aflam. Fiecare zbor era cu gândul la ea. Fiecare aterizare mă făcea să mă grăbesc spre casă. În primul an, făceam rezerve de lapte și i le lăsam mamei mele ca să o hrănească. Când ajungeam acasă, privirea îi strălucea ca și cum l-ar fi văzut pe Dumnezeu. Nu s-a obișnuit cu plecările mele decât după vârsta de doi ani. Cu toate că am alăptat-o doi ani și jumătate, ceva din mine mi-a spus mereu că nu am fost o mamă completă. Nu atât timp cât am renunțat să stau cu bebelușul meu ca să mă întorc la serviciu.

Perioada înțărcării se întâmpla pe când o purtam în burtică pe Mara de trei, patru luni. De data asta îmi făcusem planurile încă dinainte să nasc. Voiam să am parte de concediul de maternitate. Trebuia să recuperez mult cu copilul meu cel mare, iar cel mic este clar că avea nevoie de mine.

Brusc, munca nu mi-a mai apărut în minte ca o prioritate. Am știut că oricât de importantă este cariera, ea poate să mai aștepte. Am de rezolvat niște treburi mai vechi cu fetele mele, mi-am zis. Și așa am făcut.

Parcă am știut că de data asta o să dau piept cu alte provocări precum statul în chirie 6 luni de zile, statul în spital cu un nou născut care luase o infecție din maternitatea de unde se externase, mutatul în casă nouă, plus o altă grădiniță pentru copilul mare. Dar eu eram alta. Nu mai eram pe fugă, nu mai aveam briefinguri de pregătit sau misiuni de întocmit. Nu mă mai grăbeam să ajung la timp, nu mai eram plecată. Mă concentram fulltime pe jobul meu de mamă și-mi dădeam voie să greșesc, să învăț, să o iau de la capăt.

A fost ca o naștere naturală după cezariană, ca o alăptare exclusivă după un copil hrănit cu lapte praf.

Mi-am găsit papucii potriviți pe care îi port și astăzi. La mai bine de un an de zile de când sunt în concediu de maternitate, pot spune că asta mi-a vindecat sufletul. I-am dat fetei cele mici dreptul ei de a mă avea lângă ea în primii ani de viață și cu cea mare am recuperat tot ce pierdusem când mă întorsesem la muncă. Poate nu chiar tot, dar o bună parte din cum mi-am imaginat că aș vrea să arate relația noastră.

Am construit, m-am dat cu capul de pereți, m-am închis în baie, am plâns, am luat copii în brațe, am negociat, am citit povești, am alăptat, am diversificat, am legănat, m-am pierdut cu firea și mi-am revenit, m-am jucat, am explorat, m-am prostit, am iubit, am certat dar toate astea le-am făcut acasă, aproape de fetele mele, cărora le sunt recunoscătoare că m-au ales ca mamă.

Concediul de maternitate a fost agonia și extazul de care aveam nevoie să-mi vindec inima. Mi-a dat răgazul să fiu lângă copiii mei într-o perioadă în care, eu aveam cea mai mare nevoie de asta.  Și iarăși mi-am adus aminte de vorbele Laurei Markham cu  nu contează cât e puțin sau mult ești lângă copilul tău, MAKE THE BEST OF IT. Și asta încerc să fac. În fiecare zi.

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Concediul de maternitate mi-a vindecat sufletul apare prima dată în Zburătoarea.

Știu ce zic, am mai trecut o data pe aici. Țin minte că tânjeam după burtică, după mirosul dulce de bebeluș, după gângureli. Mă plângeam că n-am știut să mă bucur mai mult, mai des. Că mă lăsam copleșită de nopțile nedormite, de oboseală în loc să mă holbez ore în șir la minunea pe care o primisem în dar de la Dumnezeu.

Da, am mai fost pe aici. E drept, atunci situația era diferită și copilul era altul. Atunci mă întorsesem la muncă, încercam să îmbin serviciul cu părințeala. Credeam că dacă îmi dau voie doi ani de zile să fiu doar mamă pentru copilul meu, nu o să mai știu apoi să redevin și altceva. Și după ce am realizat că timpul a zburat fără să-mi ceară voie, am început să mă întreb unde e bebelușul la care am visat 9 luni de zile?

Colici, fren, pusee, dinți, febră. Multe nopți de legănat, multe ture prin casă cu un pui de maimuță atârnat de gât. Ce se întâmpla fix acum trei ani se întâmplă și astăzi. Sentimentul că nu mai pot, că nu mă recunosc, că nu-mi iese mai nimic și apoi expirația că a mai trecut o zi cu bine. Nimeni nu s-a înecat cu mâncare, nimeni nu s-a rănit, s-a râs și astăzi, nu ca ieri dar nu toate zilele seamană între ele. Le așteptăm pe cele pline să le îmbrățișăm la fel cum o face puiul asta de 10 luni când mă vede. Cu ambele mâini întinse de parcă ar încăpea toată lumea între ele.

Știți puiul de koala agățat de copac, așa e Mara când vrea să mă cuprindă.

Oricât de greu îmi este acum, o să vină un timp când o să-mi fie dor de perioada asta

Dar pun pariu că o să-mi lipsească perioada asta. Să ai un bebeluș te transformă într-unul dintre cei mai bogați oameni din lume. Să o ai și pe soră-sa, e clar. Ești deja un norocos!

Și în sinea mea acum zâmbesc, acum îmi pun mâinile în cap. Sara mă provoaca zilnic și râde mai mult decât am zâmbit eu vreodată. Mara râde și ea, știrb și o urmărește pe soră-sa peste tot. Iar eu îmi dau seama că niciodată nu mi-a fost mai greu și mai frumos ca acum!

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Oricât de greu îmi este acum, o sa vină un timp când o să-mi fie dor de perioada asta apare prima dată în Zburătoarea.

-Și? Funcționează?

-Al naibii de bine!!!

-Cum așa?

-Păi, se pare că o dată ce am stabilit că nu mai avem de la ce să ne certăm pentru că deciziile care ne privesc pentru că le luăm singuri și ni le asumăm, ne înțelegem tot mai bine!

-Și copiii?

-Ce-i cu ei?

-Nu simt?

-Habar n-au! În fața lor, noi suntem la fel,  mami și tati. Gândește-te, cum să ne certăm dacă acum abia ne vorbim!

M-am întristat. Sunt sigură că cei  mici simt. Ei știu când adulții se prefac, recunosc un zâmbet fals și o scuză patetică. Relația pe care copiii o văd la părinții lor îi marchează tot restul vieții. Știu  asta la fel de bine cum țin minte fiecare ceartă din familia mea. Mama îmi spune acum că regretă că am văzut tot, doar că într-un apartament sub 45 de metri pătrați nu ai cum să simulezi fericirea la nesfârșit doar de dragul copiilor.

Nu e singurul cuplu care se agață de scuza copiilor ca să nu se despartă. Sau care crede că binele celor mici înseamnă un Împreună Forțat. Situația e cu atât mai tristă cu cât o dată cu iubirea, dispare și respectul dintre cei doi. Și atunci, imaginea pe care o afișează este una pe care niciun copil nu și-ar dori să o vadă în locul părinților care mai demult se iubeau.

-Dragostea s-a dus, s-a consumat!

-Cum să se consume?

-Păi de-atâția ani! Ni s-a luat, îți dai seama!

-Păi și de ce ați mai făcut copiii acum?

-Aveam o vârstă, trebuia!

Trebuia-ul ăsta m-a înțepat în stomac. Pentru că nu trebuie să facem nimic din ceea ce nu simțim. Când ai un job la care mergi pentru că trebuie, îl urăști și îți îndeplinești cu silă task-urile. Și treaba asta se vede. Când mergi la munte cu prietenii, pentru că trebuie, o să stai îmbufnat tot weekendul sau poate nu o să ieși din camera ta. Când te joci cu cel mic, pentru că trebuie, nu ești de fapt acolo și nu te poți apleca la nevoile și emoțiile lui. Un copil nu trebuie să există, el trebuie să fie o decizie asumată ce vine într-un mediu cald și plin de iubire.

Știu foarte bine cât de greu este într-o relație atunci când ai copii mici. Cât de dificil este să vă mobilizați și să vă puneți de acord cum să îi creșteți. Toate cuplurile se ceartă, toți părinții au câteva reproșuri la adresa partenerului său. Dar nu despre asta este vorba. Ci despre cum îți amintești de ce vrut să ai copii. Despre cât de fericiți sunteți, când vă țineți toți în brațe. Despre diminețile în care somiera patului se rupe de la atâtea sărituri. Despre tropăieli de piciorușe goale pe parchetul vechi. Despre un pupic, sau poate mai mulți, dacă azi îi place de tine, sau dacă nu s-a trezit cu fața la cearceaf. Despre lacrimi și alinare la pieptul tău. Despre multe zâmbete și v-ați ascunselea după draperia grea. Despre voi, așa, imperfecți dar fericiți!

Și nu-s de acord nici cu:” stăm împreună de dragul copiilor”. Pentru că cei mici au nevoie de un mediu autentic, nu simulat. Poate părinții separați se eliberează de tensiunea pe care o aveau în relația anterioară și vor ajuta la formarea unui mediu potrivit pentru copiii lor. Știu asta pentru că tresar la fiecare ceartă pe care un adult o are în preajma unui copil, mă doare și acum veșnica amenințare cu „bag divorț” și nu o să uit niciodată  acel „am rămas de dragul copiilor”. E ca un bagaj pe care îl car și acum după mine.

Dacă ai făcut tot ce ți-a fost în putință și cu toate astea nu mai sunteți bine, pleacă! Nu există STAU de dragul copiilor. De dragul lor, fă-ți bagajele și fii fericită. Copilul tău va învăța de la tine să lupte pentru ceea ce îl face să zâmbească.

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Photo by Toa Heftiba on Unsplash

Articolul Nu există STAU de dragul copiilor apare prima dată în Zburătoarea.

În primul rând pentru că a fost ziua mea.

Pentru prima dată în cei treizecișiunu de ani pe care i-am împlinit, am rugat-o pe mama să-mi spună povestea nașterii mele și a perioadei cât am fost bebeluș. Se pare că m-am născut greu, după vreo șase ore de travaliu, într-o luni dimineața. Eram mică, de culoare vineție și cântăream trei kilograme și șase sute de grame. Imediat după naștere am fost luată de lângă ea și dusă într-un salon alături de ceilalți bebeluși. Pe vremea aia nu exista ora magică și nici nu se încuraja alăptatul. Mama mi-a spus că pe perioada celor cinci zile în care a stat în spital, mă prelua din trei în trei ore dintr-un gemuleț de sticlă și mă hrănea la sân fix douăzeci de minute, după care mă preda înapoi ca pe un colet la ghișeul poștei!

Când m-a adus acasă de la maternitate, eram opărită și aveam pielea roșie de la scutec, semn că asistentele aveau „mare” grijă de mine. M-a cocoțat pe masă, ca să mă ferească de soră-mea și obișnuia să mă adoarmă acolo, hâțânând săraca piesă veche de mobilier, în stânga și în dreapta, până a început să scârțâie și în cele din urmă să-și dea duhul.

Am fost înțărcată la vârsta de șase luni când mama a rămas însărcinată cu frate-miu. Atunci au cumpărat și o masă nouă. Pe la aceeași vârstă, mama  a renunțat să mă mai înfașe, așa că începeam să mă dezmorțesc și să-mi iau avânt să învăț să merg în patru labe, lucru pe care o lună mai târziu îl exersam la greu. Când număram nu mai mult sau mai puțin de doi dinți în gură, a existat un episod, îmi povestește maică-mea râzând, în care, soră-mea mai mare cu doi ani ca mine m-a supărat, iar eu, m-am târât în mersul meu atipic de cățeluș și cu toată furia mea de bebeluș, am capsat-o de fund. Eram o figură!

Așa că mi-am început ziua cu tabloul nașterii mele în minte. Mi-a plăcut să mă imaginez mică și neastâmpărată, măcar acum știu cu cine seamănă Sara.

Cum știu că azi a fost o zi bună?

Păi am pregătit-o pe Sara pentru grădiniță și azi, ca niciodată, a fost cooperantă și mi-a făcut dimineața mai ușoară. Apoi mi-am băut cafeaua cu multă spumă de lapte, așa cum ar trebui să se răsfețe oricine, măcar o dată pe an. Am scris, am citit un pic, apoi am alăptat. Am vorbit cu prieteni dragi cu care nu mă auzisem de ceva vreme. Am ieșit cu Mara în oraș , iar în lipsa noastră cineva mi-a rotunjit mașina pe la colțuri. Am zâmbit și i-am zis că azi e ziua mea, așa că ce mai contează zgârietura, omul a rămas frapat și a ținut morțiș să se recompenseze. Nu a fost nevoie, i-am explicat că trebuie să fac multe fapte bune pentru cât de norocoasă sunt. ” La mulți ani, atunci, doamnă! Să fiți fericită”. Sunt, mi-am șoptit în gând și m-am grăbit să ajung la grădinița Sarei.

Am primit multe mesaje frumoase! Știți, a existat un an în care mi-am dezactivat opțiunea de pe facebook să-mi posteze ceilalți urări. Simțeam că nu vreau să-i împovărez pe ceilalți să-mi spuna la mulți ani, doar pentru că facebook-ul le-a amintit  că este ziua mea. Dar mi-am dat seama cât mă bucură și mă emoționează un mesaj ca al Ivonei, care mi-a reamintit că anul trecut, pe vremea asta visam să mai am un copil, și uite-mă acum cu două fete minunate în brațe și un băiat chipeș, lângă mine.

Și mi-am dat seama că ziua de naștere este un prilej fantastic să-mi aduc aminte că sunt recunoscătoare pentru:

• faptul că sunt vie, sănătoasă și la fel de optimistă ca acum mulți ani când eram ceva mai tânără;
• familia mea minunată, pe care nici măcar nu am visat-o vreodată că ar putea să fie a mea;
• părinții și frații mei, prietenii și toți oamenii minunați din jurul meu, de la care învăț mereu câte ceva și care îmi aduc aminte în fiecare zi ce norocoasă sunt să-i am în prejmă;
• jobul meu și pentru oportunitățile care au venit o dată cu maternitatea;
• cât de faini sunt cititorii blogului, care îmi scriu mesaje frumoase și care mă inspiră să scriu în continuare;
• multe alte motive pe care nu mi le amintesc acum.

Seara, după ce am adormit fetele mi-am dat seama că sunt o norocoasă și o fericită.  Pentru familia pe care o am și pentru că știu că azi a fost o zi bună!

foto: eu cu frații mei

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Cum știu că a fost o zi bună apare prima dată în Zburătoarea.

De foarte multe ori îmi amintesc cât de mult a putut să mă schimbe un copil. Cum eram înainte de Sara și cum sunt acum, ce fac, cum acționez, cum gândesc în perspectivă. De exemplu, înainte să am copii eram foarte libertină și delăsătoare  cu pregătirea oricărui eveniment din viața mea. Luam lucrurile așa cum veneau, învățam pentru examene pe ultima sută de metri, împachetam pentru vacanță cu jumătate de oră înainte ca trenul să plece din gară, găteam pe repede înainte sau mâncam ce apucam.

Nu zic că acum sunt mama organizării, dar, trebuie să-mi fac zilnic un mic plan ca să pot să o îngrijesc pe Sara. Și aici mă refer la cumpărarea de fructe și legume proaspete, la pregătirea meselor sănătoase și la rutinele fetiței. Cu restul activităților putem jongla, în funcție de ce surprize ne oferă ziua respectivă.

În curând voi fi mamă de 2 fetițe și pregătirea pentru sosirea celei de-a doua bebelinei îmi amintește de o discuție pe care o aveam acum ceva vreme cu o bună prietenă de-a mea. Amica mea susținea o mare transformare a femeii care umează să devină mamă. Cică se produc reale schimbări hormonale și instinctual, urmează să se pregătească cuibul pentru nou-născut. Această pregătire vine într-un mare fel. Unele cupluri își cumpără un apartament sau o casă mai mare, altele redecorează spațiul în care locuiesc. Oricum ar fi, fenomenul se numește NESTING și se referă la cum ne pregătim pentru venirea pe lume a bebelușului.

Analizele medicale și vizitele la medicul ginecolog

Din momentul în care ți-au ieșit cele două liniuțe pe testul de sarcină, este bine să te programezi la un medic ginecolog ca să-ți confirme sarcina și să te asiguri că totul este în regulă. În unele cazuri (atunci când sarcina este prea mică) se face testarea Beta Hcg, în care se recoltează sânge și se urmărește ca valoarea recoltată în următoarele 48-72 de ore să se dubleze sau chiar tripleze. Ăsta ar fi un indicator că sarcina este în evoluție.

Testele uzuale cuprind:

• hemoleucograma completa, hemoglobina, hematocrit- iar daca se depisteaza o anemie, aceasta va fi corectata prin tratament
• grupa de sange si RH-ul mami și tatălui; daca exista o incompatibilitate de grup sau RH, se vor determina anticorpii antigrup si anti-RH pe parcursul sarcinii
• glicemia pentru evaluarea statusului glicemic si depistarea unui diabet preexistent sau gestational
• acid uric, creatinina, uree, transaminaze hepatice, colesterol, trigliceride, calcemie
• coagulograma
• sumar de urina, urocultura si antibiograma ( la nevoie). (sursa aici)

Toate acestea sunt analize standard, de verificare, rezultatul trebuind să se încadreze în niște parametrii. O să-ți spună medicul tău dacă ai carențe și la ce să fii atentă pe mai departe. Nu uita de ecografii. Pe lângă ecografia de început, în care se depistează sarcina intrauterină, săculețul și embrionul care se dezvoltă în el, este necesar să faci cele trei ecografii de morfologie fetală, care sunt ceva mai complexe însă stabilesc cu exactitatea dezvoltarea fătului și identifică încă din perioada intrauterină dacă acesta suferă de vreo afecțiune.

Alimentația și îngrijirea corporală

O gravidă trebuie să bea foarte multă apă (lichidul amniotic se schimbă zilnic) și să mănînce puțin, des și diversificat. Este important să consume multe fructe și legume, pește, nuci și tot felul de alimente sănătoase organismului. Gravida își face rezerve pe perioada sarcinii și pentru perioada posta-naștere când o să alăpteze. O greutate ideală de luat în sarcină ar fi 11-13 kilograme, însă poate să difere de la femeie la femeie. O gravidă subponderală se poate îngrășa mai mult pe când una supraponderală poate adăuga foarte puține kilograme pe perioada sarcinii. Important este să existe cumpătare și echilibru, pentru binele mamei și pentru dezvoltarea normală a copilului din burtică.

Documentarea și participarea la cursuri de puericultură, lamaze și de alăptare

Aici ar trebui, ca viitoare mămică, să te pui pe citit. Să cauți cărți de specialitate, să știi ce se întâmplă cu fătul pe parcursul celor nouă luni, ce este normal, la ce să te aștepți, care sunt semnele declanșării unui travaliu, cum e cu nașterea, etc. Indicate sunt cursurile de puericultură, lamaze și de alăptare. Dacă treci prin ele poți afla ce trebuie să faci ca să ai o naștere controlată, și mai ușoară, cum trebuie să respiri, apoi cum te îngrijești de bebeluș și cum poți avea un start corect și liniștit în alăptare. Din fericire, informașiile sunt la îndemâna oricui, tot ce trebuie să faci este un pic de documentare ca să nu te surprindă evenimentele ce urmează să vină.

Achiziționarea unei pompe de sân

Eu aș sfătui fiecare mămică să-și achiziționeze o pompă de sân. Este foarte utilă, te ajută să treci peste furia laptelui, sau din contră să crești lactația (dacă este cazul). În plus, poți face rezerve pentru orele în care se întâmplă să lipsești de acasă fără posibilitatea de a-ți lua bebelușul cu tine. Pentru a-ți ușura munca, cumpără o pompă electrică, dublă. O să-mi mulțumești, mai târziu! 🙂

Cumpărarea celor necesare îngrijirii unui nou-născut

Oho, nu o să fac o listă cu cele necesare îngrijirii unui nou-născut pentru că e plin internetul de liste. Ce știu că trebui să ai neapărat în casă: scutece, ser fiziologic, comprese sterile, betadină (pentru buric, în primele zile), batista bebelușului și forfecuța de copii. Restul ține de fiecare mamă să hotărască și să evalueze ce este necesar și ce nu.

Atenție! La primul copil, m-am hazardat și am cumpărat toate nebuniile de teamă să nu-mi trebuiască la un moment dat. Sunt lucruri pe care nu le-am folosit niciodată și chiar nu le văd utilitatea. Acum, la a doua sarcină, mi-am dat seama că trăiesc într-un oraș mare, că am farmacii non-stop la tot pasul și că pot să cumpăr în momentul în care realizez că am cu adevărat nevoie de acel ceva. Lecție învățată!

Amenajarea camerei copilului

Fiecare mămică are tendința să amenajeze din timp cuibul unde o să se adăpostească noul pui. De obicei cumpărăm un pătuț și ne închipuim că bebe o să doarmă singur acolo nestingherit. Ei bine, lucrurile se pot schimba un pic, când vine vorba de realitate. Pentru că bebelușul este nou venit pe lume, este stimulat din toate părțile, îi ia ceva timp să se acomodeze la tot ce îl înconjoară, cel mai bine o să se simtă în apropierea mamei. Specialiștii recomandă cosleepingul, adică somnul în același pat cu bebe pentru că îți va ușura momentele în care îl vei alăpta (poți să-l hrănești din poziția culcat) și pentru că pe cel mic își va regla respirația după respirația ta și o să fie mai liniștit dacă îți simte mirosul și căldura pielii. Nu te îngrijora dacă nu vrea să stea singur, în pătuțul lui. Probabil că îi lipsește cea care a fost atât de aproape de el, timp de 9 luni. Adică TU!

Când am născut-o pe Sara am instalat pătuțul (cribul) și am avut și un pat mai mic lipit de patul meu cel mare. Ziua o puneam să doarmă în crib (oricum perioada de somn era scurtă), iar noaptea o luam în pat cu mine și când adormeam, o puneam pe partea ei. Astfel eliminam varianta să o lovesc prin somn, sau să mă rostogolesc peste ea. Țin minte că aveam un somn superficial și o auzeam de la primul scâncet.

Pregătirea pentru naștere

După ce te-ai convins că te-ai informat corect despre tipurile de naștere, despre cum decurge un travaliu și ce trebuie să faci ca să te ajuți pe tine și să-l ajuți și pe bebe, corect ar fi să urmărești și ceva filmulețe de pe internet. Nu de alta, dar eu cred că o mamă care urmează să treacă printr-o astfel de experiență are dreptul să știe ce o așteaptă.

Aici vine și pregătirea psihică. Durerea nu e tolerată la fel de toată lumea, iar poveștile diferă de la o femeie la alta. O naștere presupune un anume statut, o stare psihică foarte bună. Rămâi optimistă și gândește-te în fiecare moment la clipa în care o să-ți ții bebelușul în brațe. Eu zic că merită orice efort ca să ajungi acolo, nu? Ascultă mărturii, vorbește cu alte mame, împărtășește cu ele experiențele tale. Întreabă-ți medicul despre orice nelămurire apare în mintea ta. Este foarte important ca împreună cu medicul tău ginecolog, să faci un plan de naștere pe care să-l urmezi (pe cât posibil.) Dacă ai posibilitatea să ceri ORA MAGICĂ, nu ezita să o faci. Este minunată și pentru tine și pentru copilul tău!

Ce mai poate să facă o gravidă?

• să doarmă mult
• să facă sport
• să aibă mese echilibrate și sănătoase
• să practice activitați relaxante
• să se bucure de această perioadă
• să-și facă multe fotografii
• să țină un jurnal de sarcină
• să îmbrățișeze schimbarea

P. S. Acest articol a fost scris în mare parte pentru mine! Ca să-mi fac curaj pentru ce urmează! 🙂

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Cum se pregătește o mamă pentru venirea pe lume a bebelușului? apare prima dată în Zburătoarea.