Era început de 2017 și eu fusesem invitată la o emisiune TV să-mi spun povestea. Apăruse și un articol online, despre asta, iar mai jos erau înșirate câteva comentarii.

„Ce fel de mamă își lasă copilul de cinci luni acasă ca să se întoarcă la muncă?”, „Și copiii ei, cine-i crește?”.

Nu m-ar fi deranjat comentariile dacă ar fi fost scrise în alt context. Dar eu mersesem acolo unde îmi pusesem sufletul pe tavă. Povestisem despre cariera mea, despre viața de aviator, de militar, despre compromisuri și provocări. Despre cine eram și cine devenisem după naștere. Despre cum se integrează familia în povestea carierei mele.

Fusesem sinceră într-un totul și am explicat, țin minte, ce m-a determinat să nu aleg concediul de maternitate și să mă întorc la serviciu. Cu toate astea, cuvintele au atins un buton sensibil care mă răneau de ceva vreme. Ca un cuțit care eviscerează puțin câte puțin, până te trezești tranșat de tot, ca o țigară aprinsă, care se consumă chiar dacă nu este fumată.

O vedeam în privirile mamelor care stăteau în concediu de maternitate să aibă grijă de copiii lor

O vedeam în privirile mamelor care stăteau în concediu de maternitate să aibă grijă de copiii lor, în felul în care se purta prietena mea care nu avea de gând să se întoarcă prea repede la serviciu, în copilul meu care mă simțea dimineața, când mă pregăteam să plec de lângă el și mă grăbeam să nu întârzii. În bucuria cu care mă întâmpina de fiecare dată când reveneam acasă. Vina.

Și durea al dracu’ de tare. Sara era doar un bebeluș iar eu, mama ei, hotărâsem că e suficient de mare pentru ca noi să ne despărțim. Deși știam că trebuie să trec niște praguri în cariera mea și să-mi iau calificările, nu eram sigură că merita scarificiul. Nu și dacă cel sacrificat era chiar copilul meu.

Am avut mult sprijin la muncă și noroc că șeful meu a înțeles situația specială în care mă aflam. Fiecare zbor era cu gândul la ea. Fiecare aterizare mă făcea să mă grăbesc spre casă. În primul an, făceam rezerve de lapte și i le lăsam mamei mele ca să o hrănească. Când ajungeam acasă, privirea îi strălucea ca și cum l-ar fi văzut pe Dumnezeu. Nu s-a obișnuit cu plecările mele decât după vârsta de doi ani. Cu toate că am alăptat-o doi ani și jumătate, ceva din mine mi-a spus mereu că nu am fost o mamă completă. Nu atât timp cât am renunțat să stau cu bebelușul meu ca să mă întorc la serviciu.

Perioada înțărcării se întâmpla pe când o purtam în burtică pe Mara de trei, patru luni. De data asta îmi făcusem planurile încă dinainte să nasc. Voiam să am parte de concediul de maternitate. Trebuia să recuperez mult cu copilul meu cel mare, iar cel mic este clar că avea nevoie de mine.

Brusc, munca nu mi-a mai apărut în minte ca o prioritate. Am știut că oricât de importantă este cariera, ea poate să mai aștepte. Am de rezolvat niște treburi mai vechi cu fetele mele, mi-am zis. Și așa am făcut.

Parcă am știut că de data asta o să dau piept cu alte provocări precum statul în chirie 6 luni de zile, statul în spital cu un nou născut care luase o infecție din maternitatea de unde se externase, mutatul în casă nouă, plus o altă grădiniță pentru copilul mare. Dar eu eram alta. Nu mai eram pe fugă, nu mai aveam briefinguri de pregătit sau misiuni de întocmit. Nu mă mai grăbeam să ajung la timp, nu mai eram plecată. Mă concentram fulltime pe jobul meu de mamă și-mi dădeam voie să greșesc, să învăț, să o iau de la capăt.

A fost ca o naștere naturală după cezariană, ca o alăptare exclusivă după un copil hrănit cu lapte praf.

Mi-am găsit papucii potriviți pe care îi port și astăzi. La mai bine de un an de zile de când sunt în concediu de maternitate, pot spune că asta mi-a vindecat sufletul. I-am dat fetei cele mici dreptul ei de a mă avea lângă ea în primii ani de viață și cu cea mare am recuperat tot ce pierdusem când mă întorsesem la muncă. Poate nu chiar tot, dar o bună parte din cum mi-am imaginat că aș vrea să arate relația noastră.

Am construit, m-am dat cu capul de pereți, m-am închis în baie, am plâns, am luat copii în brațe, am negociat, am citit povești, am alăptat, am diversificat, am legănat, m-am pierdut cu firea și mi-am revenit, m-am jucat, am explorat, m-am prostit, am iubit, am certat dar toate astea le-am făcut acasă, aproape de fetele mele, cărora le sunt recunoscătoare că m-au ales ca mamă.

Concediul de maternitate a fost agonia și extazul de care aveam nevoie să-mi vindec inima. Mi-a dat răgazul să fiu lângă copiii mei într-o perioadă în care, eu aveam cea mai mare nevoie de asta.  Și iarăși mi-am adus aminte de vorbele Laurei Markham cu  nu contează cât e puțin sau mult ești lângă copilul tău, MAKE THE BEST OF IT. Și asta încerc să fac. În fiecare zi.

---

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.