Nu știu dacă am mai spus asta aici, însă unul dintre motivele pentru care nu am mai scris pe blog despre viața de părinte este că multă vreme m-am simțit o impostoare.
Când copiii mei erau mici citeam cărți de parenting, mă duceam la conferințe și eram în multe comunități de mămici. Mi-a plăcut mult să învăț despre viața de părinte și m-am străduit mereu să fac o treabă bună chiar dacă mereu am știut că să fiu părinte este cea mai mare responsabilitate pe care o am în această viață.
Cu timpul, a început să fie din ce în ce mai provocator și nu o dată, copiii mi-au apăsat butoane care mi-au arătat răni nevindecate din propria copilărie. Și am început să mă lupt cu felul în care reacționau ai mei când eram copil versus ce fel de relație îmi doresc cu fetele mele.
Da, așa se simțea impostura. Să vorbești despre cum ar trebui să fii și să simți în fiecare zi cum eșuezi. Cum tot ce știi nu se aplică, cel puțin nu vezi rezultatele pe loc. Și doare. Doare tare.
Am greșit, am țipat, ne-am iertat și am învățat împreună. Dar am încetat să mai cred că există rețete de crescut copii. Și am realizat că fiecare familia are energia ei, comparațiile nu fac decât să pună o presiune deloc necesară pe fiecare dintre noi.
Ce vreau să spun este că mi-am pus mereu întrebări legate de felul în care acționez și am încercat și încerc să găsesc cea mai bună variantă. Am avut mame în jurul meu care au ridicat din sprâncene și nu și-au lăsat copiii să se joace cu copiii mei. Au fost prietene care m-au alertat că o să mi se urce în cap dacă nu schimb strategia. Eu am știut că nu vreau copii obedienți, nici dresați și nici măcar copii care să facă ca mine.
Îmi doresc să fie buni, să aibă curiozitate, să aibă respect și recunoștință pentru oameni, pentru planetă, pentru tot ce-i înconjoară. Să-și clădească niște principii și să nu se abată de la valorile în care cred. Îmi doresc să iubească, să aprecieze micile bucurii și să vadă minunăția vieții.
Dar cel mai important, vreau să-și găsească vocea și să fie cum sunt ei.
Și îmi mai doresc să descopere și ei, așa cum am descoperit și eu, că nu comparațiile, presiunile unei societăți care vrea să faci totul perfect sau rețetele unui stil de viață te fac să fii un om mai bun sau un părinte perfect.
Ci curajul de a alege să nu fii ca ceilalți în căutarea propriului drum și deschiderea de a învăța din fiecare întâmplare. Pentru că e greu să acționezi după cărți atunci când copilul tău îți este oglindă. Așa că faci ce-ți dictează inima și ai încredere în proces.
