De când cu vremea frumoasă, am zis ca ăvreau să o iau la pas prin Bucuresti și mi-am propus să merg cu metroul după Sara, la grădiniță. Se întâmpla zilele trecute atunci când am luat-o și pe maica-mea cu mine care mă ajuta cu Mara care era în carucior.

Întâlnirile mele cu Sara, atunci când o iau de la grădiniță, diferă de fiecare data. Căteodată e foarte veselă și binedispusă, alteori e ciufută și cu greu reușim să ieșim la liman. Asta nu înseamnă că ne oprim din înotat.

De data asta, Sara era suparată și mi-a reamintit că rămăsesem restantă cu o înghețată, lucru pentru care aveam de gând să mă revanșez chiar în ziua aia, în drum spre casă.

Înghețată de care voia Sara nu am găsit ( adică la cornet) așa că am luat cele patru cupe asortate de la o cofetarie de la Romană cu gândul să le împărțim.
Și atunci a început furtuna! Sara a început să urle, că ea nu vrea de fructe, ca ea nu vrea la pahar și urla din toți plămânii.
Eu chiar am avut rabdare si am tot luat-o în brate, am încercat să-i explic că asta e situația, ne conformăm sau putem pleca.

Doar ca nu a putut să mă înțeleagă, eu știam că sunt și alte lucruri acolo, înca nu ne-am putut conecta după grădiniță, era și soră-sa care trăgea de mine, asa ca urletele au continuat in privirile dușmănoase a celor de la terasa cofetariei și ale trecatorilor care se holbau( nu ca mi-ar fi păsat, dar era o femeie lângă care imi reamintea că “se uită toata lumea la noi”).

Cu greu am reușit să calmez uraganul care s-a pornit după nici 2 minute din alt motiv, oricum eram pe picior de plecare, când o femeie mărunțica dar foarte cochetă, undeva pe la vreo 60 de ani, care servea aceeasi înghețată, câteva mese mai încolo, a izbucnit isteric să ragă la Sara, cu o răutate pe care demult nu o mai văzusem în ochii cuiva, spunându-i că a plătit să aibă liniste și să se bucure ca a ieșit în oraș.

-Doamna, ea e un copil! De asta se comporta asa! Dumneata ce scuza ai?

Am plecat de acolo, fără să-mi mai pese ce bodogănește în urma mea, Mara s-a molipsit de la Sara, au început amândouă să plânga și să țipe, mi-a fost greu sa înțeleg cum am ajuns acolo, zenul meu era pe terminate dar m-am târât pâna la liftul metroului unde a apărut soarele și amândouă și-au schimbat starea brusc, de parcă n-ar fi fost supărate niciodată.

Eu mi-am dat seama că am mai crescut și că nu-mi mai pasă de doamnele care îmi șoptesc sau care urlă că am copii obraznici pentru că nu stiu să-i strunesc, dar nici că ma deranjează privirile celorlalti când am un moment de criză.

Cât de ușor poți să pui o etichetă, și totuși ce te costă să te pui în pielea unei mame depășite de situație?

Îmi pasă de copiii mei, să fie bine, să înceapă să spună exact ce ii doare și să găsim împreună o soluție. Sau să accepte doar să îi țin țn brațe, ca să trecem împreuna și peste asta.



Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.