Cum m-am pricopsit eu cu tine? e întrebarea pe care o auzeam destul de des în primele săptămâni după ce ne mutaserăm împreună. Cred că de fapt ne pricopsisem amândoi unul cu celălalt, fără să ne dăm seama, cu mult înainte să fim împreună.
Îl văzusem într-o iarnă, când avea un concert unplugged la casa Lupu. Era și văru-miu în trupă, tot arhitect, asta fusese conjunctura prin care aterizasem printre atâția boemi, într-o sâmbătă seara. Nu ne-a făcut nimeni cunoștință, așa că prima dată când am vorbit a fost în decembrie, același an, invitată de văru-miu să mergem toți cu colinda, în Corbeanca la niște prieteni de-ai lui. După, am rămas în Jacks, un piano bar, unde eu am dansat și el a stat pe scaun. Atunci am aflat că e cu 13 ani mai mare ca mine, tot arhitect, tot un boem.
Am început să ne facem de lucru împreună, teatru, muzee, expoziții, filme și alte concerte. A fost vara în care am ieșit cel mai mult din casă, lucru constatat și de colega mea de apartament, când mă prindea doar la micul dejun. Până să zic DA, la starea civilă, eram prinsă într-un carusel din care nu-mi doream să mai sar niciodată. Ne știam de câteva luni, dar aveam impresia că-l cunoscusem toată viața mea. În seara în care am decis să ne căsătorim civil, în secret, am sunat doar doi prieteni, ca să ne fie martori. Voiam să fie o nebunie, să zicem DA, amândoi, tare și răspicat, chiar în ziua următoare. Am aflat că trebuie să depui actele cu 10 zile înainte, că e necesar un certificat medical, buletinul meu expira, datele din buletinul lui nu coincideau cu cele din certificatul de naștere (din vina cui?) și colac peste pupăză când umblam să rezolvăm aceste probleme, am fost și tamponați în trafic. Dacă e nebunie să fie măcar cu nebuni! 🙂
Nu ne-am intimidat și am mers înainte până în momentul în care era să nu mai ajungem la Starea Civilă, la ora programată din cauza unui maraton care blocase tot centrul Bucureștiului. Doar că noi știam una și bună, nebunie, căsătorie, atunci, acolo și cu toate că martorii aleși nu au ajuns la cununie, noi am avut noroc cu alți doi prieteni care ne-au făcut o surpriză și au fost acolo, pe neanunțate, să semneze pentru noi!
Am avut același acordeonist cu melodiile care se cântau la nuntă pe vremuri (l-am găsit în curtea Stării Civile de la sectorul patru), așa că ce rost ar fi avut să programăm un eveniment care s-a derulat așa frumos pe nepusă masă?
Ce a urmat? Ne-am sunat părinții și i-am anunțat că în sfârșit ne găsiserăm unul, pe celălalt, așa că nu am mai putut aștepta, ne-am luat! Și șampanie în pahare de plastic, băută pe iarbă în curtea Palatului Mogoșoaia. Nu a fost o nuntă regală, dar noi am simțit că a fost despre noi, fără emoții, fără mătuși care să leșine și fără stresul că nu iese așa cum a fost planificat. Pentru că neavând niciun plan, am iubit fix ce a ieșit! Am promis că o să ne ținem de mână mereu, și o nuntă în toată regula, câteva luni mai târziu. (nu de alta dar era nevoie de o conjunctură ca să-i facem pe ai noștri să se cunoască)
foto: @nicolae stoleriu ( Noi doi la nunta cu pricina)
Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici sau să te abonezi la newsletter.
