De când mă știu mă lupt cu kilogramele în plus. Mai exact de la 15 ani, de după un an de la intrarea într-un liceu militar, cu program de masă regulat și cu multe activități fizice care mă solicitau și mă făceau să-mi fie mereu foame.
Aveam 37 de kilograme în clasa a IX-a, iar 4 ani mai târziu, după perioada de pubertate și cea de cazarmă ajunsesem să cântăresc 59 de kilograme. Colegii mei (băieți de altfel) aveau o vorbă: fetele intră în liceul militar trase prin inel, și ies trase prin tunel.
Mereu am fost complexată din cauza faptului că formele mele nu imitau întocmai pe cele ale unei clepsidre. Și mereu am lăsat să se vadă treaba asta. Eram foarte nesigură de cine sunt și de ceea ce pot. Simțeam că doar fetele slabe pot fi frumoase și că nu e destul să te abții de la mâncare, trebuie să ai și o genă specială ca să nu te îngrași.
Aceste lucruri nu m-au oprit de la a mai mânca dar nici nu m-au descurajat să continui să sper că la un moment dat o să ajung la greutatea ideală. Am ținut tot felul de diete drastice, m-am înfometat de multe ori, am făcut sport și chiar am băut și multe ceaiuri laxative. Am umblat ani întregi în haine negre, machiată strident cu un dermatograf și nu am încetat nici o clipă să sper la mai puține kilograme.
Chestia comică este că exact când am început să mă descopăr și să aflu cine sunt, atunci când mi-am recăpătat încrederea în forțele proprii și când a început să nu-mi mai pese atât de mult de cum arăt, atunci am început să slăbesc!
Eram în anul 2 de academie și mă băgasem în atât de multe activități încât uitam să mai mânânc. Tot atunci, am devenit vegetariană și am renunțat la produsele din carne.
Aveam 51 de kilograme și mă simțeam fantastic. Jucam baschet din când în când și descoperisem înotul. Și realizam că aceasta e greutatea la care mă simt cel mai bine.
Ulterior, ajunsă în București, am tot slăbit și am ajuns să cântăresc și 47 de kilograme. Prietenii mă atenționau că arăt rău la față și Ștefan era convins că slăbisem prea mult. Apoi a venit perioada de sarcină așa că lucrurile s-au echilibrau de la sine.
Cât am fost gravidă m-am îngrășat în total 15 kg, primele 10 in 5 luni, și următoarele 5 în restul perioadei. Am făcut excese la început și am mâncat mult mai mult decât îmi cerea organismul. Simțeam că pentru prima dată nu îmi e interzisă mâncarea, ci dimpotrivă, pot alege să consum tot ce-mi poftește inima.
După naștere am dat imediat jos 7 kilograme, însă pe restul le-am cărat cu mine o lungă perioadă de timp. Habar nu am de ce există presiunea asta asupra mamelor să-și recapete greutatea imediat după naștere. Să nu se vadă că a fost vreodată însărcinată?! (am citit multe exemple în media de femei care s-au îngrășat doar 3 sau 5 kg).
Bineînțeles că trebuia să-mi recapăt încrederea în mine și că resimțeam cumva complexul anilor de liceu. M-am chinuit mult să ajung la greutatea de dinainte să o am pe Sara și asta s-a întâmplat la 8 luni după ce am născut! Mi-a fost cu mult mai greu cu cât și alăptam iar dieta nici nu intra în discuție.
Cum am slăbit după sarcină?
Am început să fac sport și să am grijă de ce mânânc. Am renunțat complet la zahăr, făină și cartofi. Mi-am preparat alimentele fără să le prăjesc în ulei și am folosit foarte puțină sare. Am consumat 2-3 litrii de apă pe zi și m-am dus la masaj cu bambus.
Rezultatele s-au văzut imediat și eu am început să o recunosc pe Magda cea încrezătoare și mulțumită de felul în care arată. M-a ajutat mult să-mi educ modul în care mânânc pentru că ulterior acesta s-a transformat într-un stil de viață.
Acum consum foarte multe fructe și legume neprocesate, pește la cuptor și brânzeturi puțin sărate. Mă uit foarte bine la ce conțin alimentele și încerc să-mi pregătesc din timp toate mesele ca să fiu sigură că nu recurg la a consuma prostii pentru că nu am ce să mânânc. Știu imediat când iau 2-3 kilograme pentru că nu mă simt în largul meu.
Greutatea potrivită este aceea la care corpul tău se simte cel mai bine.
Câteodată mai cad în capcană și fac excese (mă refer aici la ciocolată), dar îmi pun repede în minte și îmi revin în următoarele zile. Toate acestea sunt coroborate cu mersul la aerobic și înotul (la care sper să-mi reînoiesc cât de curând abonamentul).
Iar cântarul, mama lui de cântar, el este încă foarte prezent în viața mea de zi cu zi, stând cumințel sub patul din dormitor și așteptând rezultate ceva mai puțin îngreunate. :)))
Nu vreau să cad pradă presiunilor de pe internet și să ajung să fiu obsedată de propria greutate, am trecut (cred) de faza asta. Vreau doar să mă simt bine în pielea mea, să pot alerga și urca scările fără să-mi dau duhul și să mă simt încă sexy și atrăgătoare când mă ține EL în brațe. Restul e can-can.
Cum poți afla dacă ai un cântar care te minte?
Simplu! Îți cumperi o oglindă. La un moment dat valoarea pe care o arată cântarul este irelevantă pentru că tot ce contează este să te simți bine în pielea ta. Kilogramele în plus nu se văd la fel de bine ca neîncrederea în propria persoană.
P.S. A existat un weekend în care m-am simțit foarte vinovată pentru că tot ceea ce am făcut a fost să mânânc ciocolată și sâ mâ cântăresc, să mânânc și să mă cântăresc. Până la un moment dat când mi-am venit în fire și mi-am zis că trebuie să încetez…să mă mai cântaresc! :))) O pătrățică de cioco rod chiar acum (neagră 81 % cacao).
Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici sau să te abonezi la newsletter.