Vorbeam cu Laura – Stil de mamă despre provocările de zi cu zi. Despre faptul că este dificil să te împarți între viața de părinte și cea de carieră, între femeia gospodină și cea care scrie pe blog. Să fii mamă, gospodină, soție, femeie! Fiecare pe rând și toate o dată.

Într-un cuvânt dezbăteam problema cum le vrem pe toate dar nu avem timp și nici resurse să le facem la timp și bine (așa cum ne-am dori). Și asta pentru că suntem oameni, pentru că ne este foarte greu fără un ajutor și pentru că, este posibil ca, la un moment dat, în fuga noastră, să ne oprim și să ne întrebăm, de fapt după ce alergăm și încotro ne duc toate astea!

Câteodată mă întreb de ce mă grăbesc în halul în care o fac în fiecare zi? De ce nu mă mai uit la cer și de ce nu mă mai opresc să observ ce am în jur? Parcă totul este prea în goană, prea pe repede înainte. Și asta nu-mi aduce niciun fel de satisfacție, darămite fericire. Este absolut normal ca, din când în când, să mă opresc și să mă întreb ce vreau!

Îmi dau seama că natura îmi face foarte bine, că îmi doresc o casă la țară, înconjurată de copaci. Că mi-ar plăcea mult să-i ofer Sarei o copilărie pe ulițe și o viață simplă, însă plină de lucrurile mari, care contează! Mi-ar plăcea să am curajul ca, într-o bună zi, să ne mutăm într-un orășel de munte, cu mult verde, căpițe de fân și flori de câmp! Știu ce vreau, dar îmi este atât de greu să ajung acolo.

M-am născut într-un orășel de munte și am plecat de acolo în căutarea fericirii. Cât de absurd mi se pare că acum când mă întorc acolo și îmi dau seama că eu aveam tot ce îmi doream încă de dinainte să încep să caut! Senzația de familiaritate, de căldură, de viață liniștită și simplă, cu bune și rele, dar cu multă natură în jurul nostru care să ne deschidă inimile și creierele spre lucrurile cu adevărat importante!

Și vreau aceeași cafea la ibric și omletă cu gust de sâmbătă! Îmi doresc același păr blond și cu zulufi să-mi facă fericite diminețile, iar pe partea cealaltă a patului, domnul meu care să-mi zâmbească ca un complice! Vreau aceleași două pisici să ne strice canapeaua și să ne trezească dimineața devreme cu mieunatul lor de foame!

Ce vreau să zic este că m-am întrebat de multe ori și încă mă mai întreb, de cât curaj ai nevoie ca să renunți la viața din capitală, la job și la aglomerație și să te muți la munte, acolo unde doar firele de iarbă sunt îngrămădite? Ce ne poate determina să facem un asemenea pas? De ce ne este frică? Și de ce avem nevoie ca să ne urmăm inima?

Cred că de fapt  îmi este dor de copilărie! De curajul meu de atunci de a-mi lua viața în piept fără să mă uit în spate și fără să mă gândesc la ce o să fie! De ambiția mea de a împlini tot ce-mi pun în minte! De energia și tonusul cu care vorbeam cu cei din jurul meu, zâmbindu-le cu toată inima mea de copil, pălăvrăgind fără să-mi pese ce cred ei despre asta! Mi-e dor de curajul pe care îl aveam acum câțiva ani, când nu-mi păsa decât de fericire!

Aș vrea să mă întorc acolo, dar de cele mai multe ori este atât de greu să ne întoarcem la lucrurile simple!

---

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.