Nu știu dacă am apucat să vă povestesc despre dățile în care, am sesizat că politețea la metrou este ceva de domeniul SF-ului. Da, la METROU. Cât timp am fost gravidă cu bebe Sara (actualmente toddler de 1 an si 8 luni) m-am perindat cu acest mijloc de transport în comun mai mult decât mi-aș fi dorit. Că e mai rapid, mai la îndemână, mai singur, mai toate alea…
Și taman toată perioada mea de 9 luni am făcut zilnic drumul acasă-bazin, călătorind cu metroul și schimbând și magistrala (iaca încă 10 min de mers pe jos, urcat scări, trecere prin pasaj, coborât și tot așa).
Și ca să nu mă îndepărtez prea mult de ce vreau să vă spun, aflați de la mine că am avut ocazia să dau peste tot felul de oameni. Unii foarte galanți, prietenoși și politicoși, la care nici bine nu băgam burta la înaintare că se și ridicau să facă loc unei gravide ce cu greu își târâie picioarele, alții nepăsători și serioși îmi aruncau priviri de sus, că doar nu oi avea pretenția ca de fiecare dată, să stau jos.
Nu mă înțelegeți greșit. Chiar nu vroiam să iau loc. M-am ținut bine toată sarcina și mulțumesc lui Dumnezeu am fost pe picioarele mele și aptă în totalitate să fac sport. Doar că eram deseori pusă în niște situații inconfortabile, și ca să nu pară că nu apreciez gestul politicos de a ceda locul în favoarea unei mamici cu burtică, acceptam să iau loc și mulțumeam de fiecare dată.
Niciodată nu mi-am împins burta în față și niciodată nu am avut pretenția ca cineva să-mi cedeze locul. Și credeți-mă, nu toate zilele mele de gravidă au fost cu soare și ciripit de păsărele. Am avut zile și zile. Doar că nu am considerat că am vreo condiție specială și nu mi-a plăcut să mi se acorde o atenție aparte. (Poate doar din partea lui Ștef :).
După multe situații încurcate și mai bine de doi ani mai târziu, călătoresc iar cu metroul, de data aceasta cu una bucată fetiță în sistem de purtare. (V-am povestit că am început grădinița așa că facem naveta zilnic). După ce am refuzat politicos un loc de stat pe scaun, țințându-mă bine de bara de metal de susținere din interiorul metroului, am zâmbit politicos și m-am gîndit că fac față celor câteva stații care urmează, o altă doamnă din fața mea se oferă să-mi cedeze un alt scaun pe bancheta mijlocului de transport în comun.
Și mi-am zis: „Magdo, femeia încearcă să te ajute, acceptă și tu un gest drăguț, cât de greu poate să fie?!”, așa că am zâmbit politicos, am mulțumit cu toată gura și am luat loc, cu Sara care aproape se zmuncea din brațele mele, pierzându-și încet și ultimul gram de răbdare.
N-am apucat să-mi trag sufletul că femeia se întoarce cu spatele și se răstește la cea care s-a oferit din prima să mă ajute: „Cum vă simțiți, doamnă? E bine pe scaun? Stă o femeie cu copilul în brațe lângă dumneavoastră și nici prin gând nu vă trece să vă ridicați!”
Să intru în pământ de rușine și alta nu, habar nu aveam cum mai scot cămașa. Am reamintit că mi s-a tot cedat locul râvnit și că doamna chiar a insistat să mă așez. Off, ce situație. Mi-am cerut scuze în numele tuturor, am băgat capul în podea și nu mi-am mai ridicat privirea. Ce…cum…de ce…
Și am promis că nu mai las încurcată de gesturi de politețe, câteodată buna intenție poate fi aspru pedepsită! De altfel, eu am apreciat și mulțumit tuturor celor care mi-au oferit un loc pe scaun atunci când mergeam mai crăcănată, târâind cu greu burtica sau când o aveam în brațe pe fetița năzdrăvană! Din păcate, nu toate gesturile frumoase râmân nepedepsite!
Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici sau să te abonezi la newsletter.
