Orele 18.00. Pentru prima dată după o lungă perioadă de timp (și când zic lungă credeți-mă că nu exagerez) fug de acasă și cercetez magazinele cu haine. Sunt frumoase, mi-s dragi de nu mai pot și aș avea nevoie de câte puțin din toate. Împlinesc mai bine de 1 an de când nu mi-am mai schimbat garderoba. Nu e ăsta un bai, haine am (sunt toate lărgite la gât, dar mă descurc) însă am zis că de data asta îmi mai cumpăr și eu un tricou sau o fustă, să pot ieși în lume cu aceeași încredere pe care o aveam mai demult.
M-am hobat peste 10 minute la o minunăție de tricou negru, pe care scria „rock will save you”, tăiat de câteva ori în zona gâtului, la fel cum ar fi fost dacă o fiară sălbatică i-ar fi aplicat niște gheare. Dacă tricoul nimerea în mâinile maică-mii pun pariu că s-ar fi minunat de faptul că era atât de zdrențuit, darămite să-l și cumpere. Dar mie mi-a plăcut și m-am identificat cu el. Nu era foarte ieftin așa că m-am gândit bine dacă am unde să-l port și la ce să-l asortez. M-am îndurat și deși nu aveam cine știe ce bani în portofel, i-am scos aproape pe toți și am luat în schimbul lor tricoul jerpelit care ar fi trebuit să mă facă să mă simt mai bine atunci când ies din casă.
Bineînțeles că apoi am profitat de permisie și am luat la picior magazinele. M-am oprit într-unul pe care nu-l frecventez de obicei. Am intrat în cabină să probez un articol. Când am ieșit preț de 2 secunde să schimb măsura mi-am dat seama că altcineva ocupase deja locul unde mă schimbam. M-am resemnat și am intrat în următoarea cabină de probă. Cât m-am învârtit pe acolo mi-am dat seama că nu mai am punguța cu tricoul preferat. Panică!
M-am dus imediat la casă și am înștiințat personalul magazinului. Lumea începe să dea din umeri, ei nu sunt responsabili de lucrurile mele personale. I-am rugat să întrebe la microfon dacă nu a văzut cineva punga cu pricina, îmi răspund că nu au sistem prin microfon. Am făcut treișpe-paișpe prin toate raioanele cu haine, am înconjurat de 10 ori cabina în care m-am schimbat, dar nimic, NIMIC.
Într-un final cer să vorbesc cu un manager. Deși am cerut să-l văd pe șeful magazinului, o aud pe domnișoara de la casă cum întreabă la telefon dacă nu e cutărică disponibil, sau cutărică. Îmi și închipuiam cum vorbesc ei acolo în spate: „-Hai fă tu pe managerul astăzi!, -Nu, că eu am făcut ieri!”.
Un băiat care aranjează hainele mai încolo se îndreaptă spre mine. Îi explic pățania și îl rog să mă ajute cu orice idee. Mă gândeam că nu sunt nici prima nici ultima uitucă din magazin. Dă din umeri și îmi zice să fac plângere la poliție. Mă enervez. Continui cu replici ca „-Dacă aș fi pățit asta în străinătate…”. Mi-o taie scurt „-Ușurel, doamnă dragă, că trăim în România!” Și??? Trebuie să ne comportăm ca atare???
România este o țară atât de frumoasă. Ce păcat că e și populată!
O ditamai durere în cot. Asta am văzut inclusiv la paznicul care stătea la ușa de la intrare. O atitudine zeflemistă, nepăsătoare de genul: „Ăștia suntem, asta ne e țara!”. Nu știu cu ce putea să mă ajute sau cu ce soluție mă așteptam să aibă. Dar nici o atitudine de habar n-am, nu știu, nu pot, nu vreau.
Am plecat cu o mare dezamăgire. Pe drum spre casă mă gândeam pentru ce îmi pare mie mai rău, că am pierdut un tricou pe care abia mi-l cumpărasem sau pentru că „trăiesc” în România?
Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici sau să te abonezi la newsletter.
