Mi-a luat mult timp să-mi dau seama ce s-a întâmplat la conferința Oanei Moraru despre „Dialogul transformării – Cum își găsesc copiii drumul?”. Și acest lucru se datorează faptului că am avut nevoie să mă gândesc exact la mine și la copilul din mine de altădată. Am vrut să mă întorc un pic în copilăria mea și să-mi amintesc ce fel de relație am avut cu părinții mei și în ce fel m-a afectat/ajutat treaba asta să-mi găsesc drumul și să mă opresc din căutare.

Dacă vrei să aflii secretele universului, gândește în termeni de energie, frecvență și vibrație. (Tesla)

Voi știați treaba asta? Că totul e vibrație? Că fiecare gând, ideee, celulă se poate transpune într-o undă de unde să reiasă un sunet de o anumită tonalitate? Că totul e un cocktail de pulsiuni si pulsații interioare. Fiecare are propriu cântec energetic din armonia celulelor vibraționale dar și din armonia gândurilor noastre. Că există vibrații joase care se traduc în frică, rușine, neputință și vibrații înalte care înseamnă dăruire, dragoste?!

Și că de exemplu, emisfera dreaptă a creierului copilul este mult mai activă decât partea stangă (partea intuitivă și empatică)  și că el reușește să scaneze omul dintr-o singură privire. Un copil de 12 ani știe să iubească un om chiar dacă acesta e urât, are un chip hidos, dar are carismă. Un copil știe să se ferească de oamenii care aparent sunt armonioși dar în realitate emană o energie negativă.

Oamenii cu carismă sunt acele persoane care știu să lucreze cu propria vibrație, care știu să proiecteze gândurile lor într-o manieră frumoasă.

Părintele este un exemplu

Oana are o capacitate extraordinară de a te conduce la introspecție și de a te face să conștientizezi că, fără voia lor, copiii împrumută tiparul părinților și, mai târziu caută acel model în partenerul de viață. Cum ar fi relația tată-fiică. După vârsta de 12 ani apare perioada în care tatăl își consolidează relația cu fata lui. Părintele este primul bărbat din viața fetiței și pozează în modelul de urmat pe mai departe. Se conturează ideea că tatăl este cel mai bun exemplu pentru bărbatul respectos, integru, omenos, muncitor, iubitor, tandru, tolerant, etc.

Tații sunt încurajați să dezvolte relații armonioase cu fetele lor. Să existe afecțiune manifestată prin protecție, îmbrățișări, pupături, declarații. Eu aici m-am regăsit, în relația pe care nu am avut-o dar mi-aș fi dorit să o dezvolt cu tata. În modelul pe care atât de mult l-am căutat deși nu am știu niciodată exact ce-mi doresc de la un bărbat și cât și cum ar trebui el să respecte o femeie.

Copiii trăiesc în prezent pe când noi trăim în viitor!

De multe ori, noi, părinții ne privim copiii ca pe un proiect din viitor ce trebuie optimizat. Și ne străduim din răsputeri să-i ajutăm să reușească acolo unde noi am dat greș. Ne întrebăm adeseori ” Cum să-mi fac copilul altfel decât sunt eu?”. „Cum să-i deschid ochii să nu mai repete greșelile pe care eu le-am făcut?”. Și ne dorim atât de tare să treacă peste piedicile unde noi ne-am poticnit, să reușească, să fie mai avuți, mai culți, mai fericiți.

Câteodată mă gândesc că ne este atât de frică de un eșec al lor încât nu le permitem să trăiască oricum, ci după un plan bine stabilit în care este explicat ce se întâmplă cu viața lor. Alteori din frici, neliniști, vinovăție încercăm să ducem nemulțumirea personală înspre copilul nostru.

Ce nu realizăm de fapt este că copiii trăiesc acum și aici. Dacă ne oprim din ceea ce facem și doar stăm lângă copilul nostru vom observa cum se creează nuclee de joacă și o atmosferă constructivă. Vom observa cum cel mic devine mai liniștit, mai concentrat, mai prezent. Copiii nu au imaginea sinelui, ei cred că sunt ceea ce fac și cresc reglați de cine-i laudă și cine-i apreciază.

Cum creștem copii oferindu-le o atitudine care ne face nouă bine și nu lor?! Cum evităm să-i auzim plângând, supărați sau plictisiți?! Cum nu avem răbdare să-i ascultăm sau să le acordăm îndeajuns de multă atenție, dar ne mirăm atunci când auzim că la școală sunt împrăștiați și agitați?! Cum nu realizăm atunci când copiii ne arată unde avem noi lucruri reprimate?!

Pe de o parte avem copii minunați care vin cu o conștiință spirituală  superioară nouă, pe de altă parte noi, părinții facem ceva și le stopăm acest spirit cu servilism, cu intenții bune, cu teama ca să nu sufere sau frică să nu intre intr-un conflict.

Hai să ne lăsăm copiii să FIE și atât!

 Atenția creează realitatea

• Copiii sunt manifestările noastre umane (un creier fericit este un creier integrat)
• Unde îți pui atenția pe copilul tău acolo îl vei forma.
• Foarte multe probleme cu copiii vin din blocaje de percepție.

O greșeală fundamentală din partea noastră este aceea că punem atenție pe ce fac rău în loc să le spunem des  cât de bine fac. Este important să inventăm jocuri și să să le arătăm binele din fiecare lucru. Putem inventa povești, jocuri, îi putem aduce acolo unde ne dorim prin multe metode. Important este să fim prezeți, să-i ascultăm și să ne detașăm emoțional de situație.

Tantrumurile, oposiționismul, crizele de furie, toate acestea vin de la necheful lor de joacă.

Toate etapele de creștere a copiilor sunt șanse de evoluție spirituală pentru părinți.

 0-6 luni Lecția de simbioză (în această perioadă atât mama cât și beblușulul au parte de inedit în viața lor).

6l-2 ani Lecția de acomodare (înveți să trăiești în haos, în neprevăzut, fără planuri)

2-6 ani Lecția de autonomie, reguli fixe, reguli flexibile (creierul copilului are nevoie să încalce reguli ca să le integreze)

6-12 ani Lecția în care copiii nu sunt NOI. Tendința este să facem proiecții asupra lor( acum se pot forma cele mai mari complexe de inferioritate).

După 12 ani vine o perioadă potrivită pentru concursuri individuale (fac excepție competițiile sportive). Până la această vârstă putem să ne îndrumăm copiii să participe la concursuri pe echipe. La vârsta adolescenței este perioada când trebuie să devii partener cu copilul tău (acesta nu mai acceptă directive).

 Concluzionând, copiii ne cresc pe noi (mentor subtil și nonverbal).

Rolul părinților

Vorbind atât de mult despre relația părinte copil am uitat să precizez importanța relației armonioase dintre cei doi părinți.

Într-o familie, atunci când femeia este emoțională bărbatul este cel care aduce echilibrul. Ați observat cum oamenii care au aceleași răni se atrag (își recunosc în celălalt rana și se pansează reciproc). Părinții sunt cei care se susțin unul pe celălalt și se întăresc în spuse. Se pun de acord, au o gândire unitară în fața copilului.

Cum ne putem conecta cu copilul nostru?

• Prin meditație. Nu există echilibru fără liniștirea de sine și fără meditație. (le canalizezi atenția pe un singur simț)
• Mersul în 8-uri duce la calmare emoțională
• Ascultatul în natură
• Momentele de liniște dezvoltă funcțiile executive ale creierului: atenția, concentrarea, planificarea, reglarea impulsurior, reglarea emoțiilor puternice
•  Prin joacă își reglează emisferele și își dezvoltă vocabularul

Și mai sunt atâtea de spus și de reflectat. Mulțumesc Oana Moraru, pentru frumoasa experiență. Am avut și încă mai am multe de învățat.

Mămicazburătoare.ro a fost partener media la acest eveniment.

Pe Oana Moraru o găsiți pe voceapărinților.ro

Fotografiile au fost realizate de Mihai Trascal

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Cum își găsesc copiii noștri drumul? apare prima dată în Zburătoarea.

„Cum ajunge un copil să respecte reguli, să își dorească să învețe, să fie atent, angajat și concentrat? Ce îl face să devină mai bun, mai puternic, mai hotărât? Există o cheie a succesului, a disciplinei, a echilibrului sufletesc? Cum compensez acasă ceea ce școala nu face pentru copilul meu? Ca dascăl, ce așteptări să am de la familia lui? Ce funcționează, cu adevărat, pentru spiritul rebel, opoziționist? Dar pentru cel timid sau introvertit? Pentru ce lume se pregătește copilul meu și când este el gata să își recunoască misiunea, talentul, vocația?” (Oana Moraru)

Un studiu făcut la Universitatea Stanford, California, SUA a demonstrat că studenții zilelor noastre sunt mult mai fragili și deseori se simt nedreptățiți. Iar principalele motive sunt parentingul și tehnologia.

Cum a greșit parentingul ?

Cercetările relevă că acești copii au fost crescuți în ideea că sunt speciali și pot face ce vor, că pot primi diplomă oricum, că sunt nerăbdători să fie gratificați imediat și că se plictisesc foarte repede. Părinții au greșit atunci când, în încercarea lor de a fi buni și iubitori, au crescut copii ce își reprimă furia, supărarea, tristețea.

Cum a greșit tehnologia?

Tehnologia a dat greș și și i-a învățat pe copii gratificarea imediată. (mesaje, like-uri care dau o stare de bine). Mai mult decât atât, ea formează dependență. Deși foarte importantă și utilă pentru creșterea inteligenței, tehnologia trebuie limitată așa cum facem cu ora de culcare sau cu spălatul pe dinți.

La ultimul eveniment al Oanei Moraru mi-a rămas în minte cum ne naștem toți cu un bagaj spiritual și emitem un plan al conștiințelor, o atmosferă a gândurilor. Cum modul în care noi am fost crescuți și educați își pune amprenta pe felul în care ne străduim să ne creștem și educăm copiii la rândul nostru. Generația de altădată, părinții de astăzi, noi, ne-am reprimat trăirile pentru că auzeam mereu „nu e frumos să stai furios„, sau „nu e bine să te superi„, etc. și continuăm să facem același lucru cu cei mici pentru că aceasta este singura realitate pe care o cunoaștem.

Cum creștem copii oferindu-le o atitudine care ne face nouă bine și nu lor?! Cum evităm să-i auzim plângând, supărați sau plictisiți?! Cum nu avem răbdare să-i ascultăm sau să le acordăm îndeajuns de multă atenție, dar ne mirăm atunci când auzim că la școală sunt împrăștiați și agitați?! Cum nu realizăm atunci când copiii ne arată unde avem noi lucruri reprimate?!

Pe de o parte avem copii minunați care vin cu o conștiință spirituală  superioară nouă, pe de altă parte noi, părinții facem ceva și le stopăm acest spirit cu servilism, cu intenții bune, cu teama ca să nu sufere sau frică să nu intre intr-un conflict.

Cum nu-i lăsăm să intre în vreun conflict oricât de mic?! Cum nu-i învățăm să se apere?! Conflictele sunt bune. Din ele copilul învață. De ce să ne învățăm copiii să-și reprime sentimentele așa cum am fost noi învățați? Oare nu auzeam în copilărie atât de des: „-Nu trebuie să ne certăm!, -De ce ești supărat? Nu trebuie să fii supărat!”, în loc de „Este în regulă să fii supărat, da poți să plângi dacă asta te face să te simți mai bine. Spune-mi ce te-a făcut să te înfurii, etc.?”.

Iar cel mai probabil un copil care scapă din mediul liniștit de acasă, acolo unde „nu e frumos să fii trist sau furios„, răbufnește în colectivitate și dă afară tot ce nu poate să facă acasă.

Oana Moraru ne-a exemplificat că într-o clasă cu copii motrici, extrem de creativi, totuși, nu toți devin productivi din punct de vedere academic, nu toți ajung să-ți înțeleagă baza materiei, nu toți ajung să citească de două ori textul unei probleme atunci când nu au  găsit soluția din prima, nu toți au aceeași capacitate de a asculta până la capăt o idee și nu toți au centru ascultării active antrenat (ascultare și procesare în același timp). Iar toate acestea se datorează mediului de acasă. Deci noi putem sădi ascultarea activă, conștientă, răbdarea, atenția voluntară și dorința de a citi o problemă de mai multe ori. Această putere este în mâna noastră, a părinților!

Dacă sunteți curioși cum putem face asta, vă invit să participați la un eveniment al Oanei Moraru – Dialogul transformării sau ce face un copil să reuseasca și pe altul să renunțe pe 12 noiembrie, între orele 10:00 – 14.00, la Ramada Plaza Bucuresti. Se va vorbi despre cum ne poziționam astfel încât sa le fim parteneri copiilor noștri ca să reușească în viață și să se simtă împliniți și fericiți.

Biletul costă 120 de lei. Trebuie să trimiteți un e-mail la voceaparintilor@gmail.com, iar organizatorii revin către voi cu toate detaliile de înscriere.

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Cum ne ajutăm copiii să-și găsească drumul? apare prima dată în Zburătoarea.