Eram în vizită la spitalul unde am născut cu tot alaiul după mine. Eu, maică-mea și fetele. Mă pregăteam să urc la pediatrie pentru vaccinul de o lună al Marei, când de la recepție mi se spune că medicul o să întârzie pentru că e la o naștere, deci s-ar putea să mai dureze.

Mbun, zic în mintea mea. Doamne ajută să aibă răbdare Sara și sper ca Mara să nu plângă prea tare. Știam că pot apărea situații de acest gen mai ales că îmi imaginam câți pacienți au fost nevoiți să aștepte atunci când am născut eu, la ce travaliu lung am avut. M-am împăcat repede cu ideea mai ales că știam că există o cameră de joacă pentru Sara și loc pentru alăptat pentru celalaltă bebelină.

Revenind la spital, mi-am amintit de naștere, de cum făceam treișpe-paișpe pe holurile de la etajul trei și de un tătic care mi-a atras atenția în momentele alea. Era însoțit de cei doi copii, o fetiță și un băiețel și veniseră să vadă locul unde au fost născuți. Știu clar că nu am putut să uit de durere, dar pentru o clipă m-am holbat și eram extrem de curioasă să le văd reacția. Cei mici stăteau cu nasurile lipite de geamul neonatologiei, fascinați de ceea ce le povestea tatăl într-o engleză stâlcită. De cealaltă parte a geamului, bebeluși abia ajunși pe lume, înfofoliți în pături colorate, dormeau duși, extenuați de efortul nașterii. M-a emoționat.

Așa că, profitând de faptul că o aveam pe maică-mea lângă mine și că Mara dormea, am luat-o pe Sara de mânuță și am întrebat-o dacă nu e curioasă să vadă locul unde mama ei a născut-o. Am urcat încă două etaje cu liftul, am trecut pe lângă canapeaua din fața lifturilor, îmi era ultracunoscută (o botezasem deja canapeaua durerii) și ne-am instalat în fața geamului cu bebeluși, eu povestindu-i Sarei, pe înțelesului ei, ce-mi mai aminteam din cele întâmplate acum trei ani.

Momentul nu a fost așa drăguț cum mi l-am imaginat eu, cred că fetița e încă prea mică să asimileze povestea nașterii. Oricum, mi-am zis, hai să ședem un pic pe canapea, să ne tragem sufletul.

Aproape l-am forțat pe domnul înalt și bine făcut, pe care nici nu-l observasem până atunci, să se dea mai colea, să ne așezăm lângă dânsul. Sara bolmojea cuvinte despre bebeluși și cât sunt ei de mici când, deodată ușa liftului cu pacienți se deschide, iar un pătuț micuț, pe roți este împins de două doamne îmbrăcate în uniformă spitalicească. Domnul de pe canapea se ridică în picioare, moment în care am observat că era mult mai înalt și mai mare de cum anticipasem. Și-a aruncat ochelarii cu sticlă groasă pe canapea și a început să plângă în hohote. Nu știu foarte bine dacă m-a impresionat faptul că era un bărbat așa masiv și că nu mă așteptam să plângă ca o fetiță mică sau că era prima dată când vedeam un alt tată cum reacționează când își întâlnește fetița pentru prima oară. Dar plângeam cu el și Sara se uita uimită la reacția amândurora.

–Stați jos, i-au spus cele două asistente!

-Nu pot, nu pot!

-Stați jos, că vreau să v-o dau în brațe! Am mai văzut tătici care se clătinau pe holurile astea, de aia vă zic, stați jos!

Bărbatul s-a așezat, și în continuare, lacrimile îi șiroiau pe față fără să aibă vreun control asupra lor. Și-a întins mâinile mari după păturica roz, împăturită ca un cornuleț  cu gem. Unde trebuia să stea gemul, ieșea la iveală un căpușor mic, cu pielea albăstruie și câteva cute, probabil de la poziția din burtică. Tatăl a început să geamă de plâns și cuprins de emoție, le-a rugat pe doamne să ducă fetița în pătuț, să o ia din brațele lui pentru că are reacții pe care nu le poate controla.

Mă uitam la el cu atâta drag și admirație. Ditamai omul, își căuta pe pat ochelarii, se fâstâlcea în fața celor din jur și s-a pierdut pur și simplu în momentul întâlnirii cu fetița lui. Probabil, la fel ca și mine, visase de atâtea ori la clipa asta, dar nu îl pregătise nimeni pentru emoțiile pe care le-a simțit.  A dat frâu liber sentimenteler și alături de lacrimile de fericire și-a arătat dragostea nemărginită ce urmează să i-o poarte fetiței sale.

Am simțit că e momentul să ne retragem, că nu avem ce căuta acolo, că e dreptul tăticului să se bucure în liniște de clipele astea faine, așa că am coborât înapoi la secția de pediatrie, nu înainte să mă bucur că, în ciuda felului lor dur de a fi, tații sunt oameni!

Photo by Mayur Gala on Unsplash

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul O poveste cu un tată și fetița lui nou-născută apare prima dată în Zburătoarea.

Este bine să nu ai așteptări! Așa nu poți fi dezamăgit/ă!

Îmi aduc aminte de mine acum câțiva ani. Cel mai mare șoc al meu a fost faptul că m-am simțit legată de mâini și de picioare cu un bebeluș în brațe. Îmi imaginasem un pic diferit lucrurile. M-au prevenit ceilalți că o să mi se schimbe viața, însă, eram sigură că nu e chiar așa. Stăteam non-stop cu un nou-născut în brațe și nu-mi venea să cred că nu am prevăzut treaba asta. Mi-aș fi făcut stocuri de haine acasă, mi-aș fi umplut frigiderul și cămara. Aș fi angajat două-trei persoane să mă ajute, să nu mi se pară atât de greu.

Treaba este că aveam alte așteptări. M-am acomodat în primele zile, nu am avut de ales. Am tras de multe ori aer în piept și am acceptat că, pentru pentru o perioadă, EU o să fiu pe locul doi. A fost mult mai ușor apoi să fac față provocărilor. Fără să-mi mai propun nimic, doar am avut grijă de bebeluș și printre rânduri m-am ocupat și de alte lucruri.

La al doilea copil am pornit fără să-mi mai fac niciun plan. Mi-am luat liber, un timp, de la mine și de la ceilalți și am zis, fie ce-o fi, cineva mic are nevoie de mine 24 de ore din 24 așa că lumea poate să mai aștepte. În momentul în care mi-am asumat asta, am fost bine cu bine.

Ce vreau să zic de fapt este: ca să fiți bine trebuie să fii tu bine.

Dacă ești proaspăt mămică încearcă să nu pui presiune pe tine și nu face mai multe decât îți permite cel mic. Profită de clipele astea de început și fiți acolo, unul pentru celălalt. Este dezastru în casă? Cine vine în inspecție? Nu ai gătit nimic? Comandă mâncare, sună-ți cea mai bună prietenă și roag-o să-ți dea o mână de ajutor. Apelează la o bunică, o soacră, la soț. Roagă-i pe ei să-ți ofere șansa să stai cu bebelușul tău în acest al patrulea trimestru de sarcină. Măcar până te dumirești care e codul pin la noul tău copil și te înveți un pic cu softul!

Iar în momentele în care vrei să faci un duș, să dai o fugă până în mall să bei o cafea cu o amică sau atunci când doar vrei să iei o pauză de la atâta bebelușeală, fă-o fără să mai stai pe gânduri. Bebe e bine, dacă tu ești bine. Nu-ți mai face procese de conștiință acolo unde nu este cazul. Nu te compara cu celelalte mămici. Suntem oameni diferiți și ne hrănim cu nevoi diferite. Să fii tu bine înseamnă că și copilul tău este. Pentru că se încarcă de la butoiul tău de energie.

Sunt multe de spus, am trecut prin câteva peripeții în ultima săptămână. Mă așteptam ca primele zile să ne bucurăm în liniște de faptul că bebelușa Mara ne întregește familia.

Trecând peste momentul intens al nașterii, peste următoarele zile în spital și recuperarea după o infecție bacteriană, peste nopțile plânse și grijile care nu-mi dădeau voie să mă bucur așa cum trebuia de bebelușa mea, mă bucur că am ocazia să povestesc despre piele de catifea și miros de lăptic. Despre cum ne ținem în brațe și ne mirăm una de cealaltă! Mie că nu-mi vine să cred că tocmai ea a locuit în burtica mea 9 luni de zile, ei că nu știe cine sunt dar se simte cel mai bine în preajma mea.

Cum îmi cunoaște  mirosul și îmi recunoaște vocea. Cum nu știu dacă râde la mine sau este doar am parte de un bebeluș zâmbăreț. Și nu știu nici dacă s-a acomodat cu lumea asta mare. Habar n-am dacă își dă seama de ce se întâmplă în jurul ei. Știu doar că se întinde ca o pisică atunci când se trezește din somn. Că are pielea moale de parcă toată lumea ei fină e o spumă de bezea. Și felul în care plânge mi se pare delicat. Că doar e fetița pe care mi-am dorit-o și mi-am închipuit-o de atâtea ori.  Plăpândă și firavă, fix cum mi-am imaginat-o!

Și vreau să trăiesc cât mai mult magia acestor clipe de început. Vreau să cad în mrejele mirosului de lăptic și al plescăitului de bebeluș. Vreau să o privesc cum își deschide gurița și cască, încă o dată și iar, și din nou. Pentru că nu mă mai satur de ea și pentru că nici acum nu-mi vine să cred că e a mea, că o am, că ne avem!

Nu-mi lipsește timpul pentru mine și deocamdată mai pot să mă țin, atunci când vreau să merg la baie. Am o prioritate și mi-e drag că e așa. Sunt bine cu mine așa și știu că și ea este!

Și mai am o cugetare. Să ai un copil e un lucru minunat! Să ai doi este o binecuvântare! De la trei în sus cred că este chiar o provocare mai mare și nu mulți au curajul să o înfrunte! Rămân la binecuvantare! 😛

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Ca să fiți bine trebuie să fii tu bine apare prima dată în Zburătoarea.

Deci s-a întâmplat pe 16 iulie, într-o zi de marți. În weekendul precedent am fost la Therme, am sărbătorit-o pe Sara și cei trei anișori pe care i-a împlinit! Luni am umblat prin oraș cu treabă, mi-am făcut cumpărăturile, iar spre seară după ce am luat fetița de la grădiniță, a venit și Ștefan de la muncă, am simțit din nou contracții. Zic din nou pentru că în ultima săptămână de sarcină, am tot avut contracții, nedureroase însă destul de intense ca să mă facă să le cronometrez frecvența și să fiu în priză în caz că se întâmplă ceva.

Contracțiile erau acele momente când burtica se întărea ca piatra, și apărea o presiune în partea de jos care parcă îmi apăsa uterul. De multe ori nu știam dacă fetița se învârte în burtică sau dacă tocmai am o contracție, pentru că la a doua sarcină am simțit mult mai bine și mai clar toate mișcările bebelinei, ea fiind activă și energică mai mereu.

Deci nimic deosebit, am făcut mâncare, i-am făcut băița de seară Sarei, am mai repetat încă o dată suflatul în lumânarea de pe tort (să tot fie ziua ei) și ne-am băgat la somn. Nu am închis un ochi toată noaptea! Pe la ora două, m-am dus în living la maică-mea și i-am zis că eu cred că asta e ziua. M-am mai foit, m-am băgat iar în pat, am simțit din nou contracții, de data asta destul de deranjante însă tot fără durere. M-am hotărât să le cronometrez. Nu-mi dădeam seama de nimic. Ori că eram eu gravidă și  agitată și mă panicam înainte de o naștere, ori aveam contracții care ba se reptau la 8 minute, ba dispăreau de tot. Am schimbat poziția, m-am foit, m-am ridicat, am băut apă și apoi mi-am amintit că doctorul meu m-a sfătuit să fiu la spital la primele semne pentru că a doua naștere se întâmplă mai repede ca prima. Așa că m-am hotărât să-l trezesc pe Ștefan și să ne pornim spre spital. Era 5 dimineața.

Am ajuns în 10 minute, nu ne-am grăbit, dar acum locuim relativ aproape. La camera de gardă, doctorul mi-a confirmat că urmează să-mi văd fetița, colul era deschis, la recomandarea ei m-am internat.

Eram fericită și un pic speriată. Chiar se întâmpla, urma să nasc, să o cunosc pe cea mică!

Ultimele zile au fost cele mai grele din trimestrul trei de sarcină. Și asta pentru că am depășit cele 40 de săptămâni, fusesem la control și nu aveam niciun semn care să-mi arate că urmează să nasc. Psihic eram ok, la fel ca la nașterea cu Sara, mai puteam aștepta 10 zile peste termenul dat de ecograf. Fizic, burta începea să mă doară, simțeam o presiune mare în partea de jos a burticii, mă duceam des la baie, nu mai aveam haine în care să mă îmbrac (am umblat ultima lună într-o rochie largă pe care am cumpărat-o de la târgul „Femei pe Mătăsari”. Într-un cuvânt așteptam să nasc, nu mai aveam răbdare. Și apoi eram întrebată atât de des când am de gând să merg la spital sau dacă am născut deja, încât obosisem de-a binelea.

La internare, m-au dus într-un salon unde mi-au instalat monitorul și au montat branula. Urma să vedem frecvența contracțiilor, intensitatea lor și să auzim bătăile inimii bebelușului. Afară se lumina de zi, Ștefan căsca pe lângă mine, eu aveam din ce în ce mai rar semne de durere sau contracții. Când s-a schimbat tura de gardă a urmat un nou consult. Situația se prezenta la fel, colul era posterior, trebuia să avem răbdare. În salon cu mine, o mămică își alăpta fetița nou născută. Acasă o mai așteptau doi băieți. Mi-am imaginat că în scurt timp o să-mi țin și eu fetița în brațe, așa că, deși îmi era frică de momentul nașterii, m-am încurajat singură, cum am știut mai bine.

A venit și medicul meu, mi-a spus că o să dureze, cel mai probabil la noapte o să se întâmple marele eveniment. L-am rugat pe Ștefan să se ducă acasă și să doarmă, aveam nevoie de el prezent și odihnit, același lucru urma să-l fac și eu. Doar că în loc să dorm, au venit contracțiile alea dureroase, iar eu am început să ma plimb pe holul spitalului, respirând și expirând așa cum învățasem.

Pe la trei Ștefan s-a întors și ne-am petrecut întreaga zi, împreună pe o canapea de pe hol, unde, printre durere și geamăt, am povestit amândoi despre noi și fetele noastre. Vedeam cum asistentele empatizează cu mine, îl zăream pe doctorul de gardă care mă încuraja din priviri, moașa era și ea foarte atentă, însă nimic nu  depinde de nimeni. Nici epidurala nu-și avea sensul. Trebuia să îndur și să aștept.

Pe la opt seara, când eram deja epuizată, s-a schimbat tura și m-au consultat din nou. D-na Adina Crăciun, o moașă incredibilă mi-a repovestit fir cu fir ce trebuie să fac și m-a susținut fizic și moral. Nu știu dacă a fi reușit fără ajutorul ei, Uneori ai nevoie de oameni care să-ți spună exact ce trebuie să auzi ca să îți păstrezi optimismul și moralul ridicat.

Pentru că aveam dilatație 6 cm, am urcat spre sala de nașteri unde mi-au instalat cateterul pentru epidurală. Am simțit o relaxare profundă și pe cât de extenuată eram, am reușit chiar să râd cu Ștefan și echipa medicală. La scurt timp după, s-a rupt apa și la 21.15 am născut. Am simțit o relaxare și o liniște incredibilă, ca după o furtună! Nu a fost ușor, Mara avea cordonul ombilical scurt și încâlcit pe după umăr și gât. Nu a plâns imediat și chiar și după ce mi-au pus-o pe piept, au luat-o repejor pentru că avea nevoie de oxigen.

Ce țin minte e că eu mulțumeam încontinuu și nu-mi venea să cred că totul a trecut. Mai  știu că m-am panicat un pic după naștere și strigam „De ce nu plânge?, Vreau să plângă! „. Totul s-a liniștit când am avut-o la pieptul meu și m-au asigurat că totul e bine. A fost dragoste la prima vedere. Un pui de 3030 de grame și 49 de cm mi-a topit inima.

Apoi, ajunsă înapoi în salon, ne-am acomodat una cu cealaltă. S-a atașat imediat la sân de parcă ar fi făcut asta dintotdeauna. De când așteptasem momentul ăsta. Am ținut-o în brațe primele 24 de ore, habar nu am cum a trecut timpul, eu nu mă mai săturasem să o privesc.

Joi ne-au externat și acum suntem toți patru, împreună, acasă. Mulțumim tuturor pentru gândurile bune și mesajele frumoase. Despre cum a reacționat Sara când i-am prezentat bebelina și despre acomodarea cu 2 copii, o să povestesc ulterior. Acum fug, cineva mic are nevoie de mine! 🙂

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Cum am născut apare prima dată în Zburătoarea.

Am o prietenă ce tocmai a născut! Doar că oricât ar vrea să se bucure de primele zile cu cea mică, o bântuie sfaturile celor din jur cu faptul că bebelușii sunt mici șantajiști care îți caută punctul sensibil și profită la maximum de el.

Și acum urmează întrebarea? Cum poate un nou-născut să șantajeze?

Dicționarul explică foarte clar: ȘANTÁJ,șantaje,s. n. (Jur.) Infracțiune care constă în fapta de a constrânge o persoană, prin violență sau prin amenințare, să dea, să facă, să nu facă ori să sufere ceva, cu scopul de a dobândi un folos pentru sine ori pentru altul. Vezi sursa.

Deci, despre ce vorbim???

Le-am cam auzit pe toate. „Ai grijă cum îți crești copilul că într-o zi o să ți se urce în cap”, „Tot învățul are și dezvăț”, „Cum ți-l crești, așa îl ai” și multe alte expresii celebre, transmise din generație în generație și luate ca adevăruri generale.

Cea mai cea zicală, pe care nu pot să o sufăr și de la care cred că am deja o alergie pe piele este „Copil se învață în brațe, așadar a început să șantajeze!” Oameni buni, vorbim despre un nou-născut, da? Despre un bebeluș!!! Sunteți cu mine, încă, da?

Să o luăm cu încetișorul…

Privind situația raportându-ne la noi, părinții, adulți, oameni în toată firea, este lesne de înțeles că atunci când ne trezim cu o ființă neajutorată în brațe, care depinde de noi zi și noapte și care are un număr mare de nevoi, am putea bănui un bebeluș că s-a prins cum merge treaba cu servirea la cel mai mic scâncet.

Dar, dacă este să ne uităm prin prisma nou-născutului care brusc s-a trezit într-un mediu cu totul diferit față de ce a cunoscut el în cele nouă luni de gestație, modul în care s-a născut, avalanșa de stimuli la care este supus zi de zi (să nu mai punem la socoteală atașarea proastă la sân, dureri de burtică, regurgitări, etc.), dacă este să empatizăm cu emoțiile prin care el trece în primele săptămâni de viață, dacă este să ne punem în locul bebelușului care a stat o lungă perioadă de timp, într-un mediu protejat, cu căldură, hrană și tot ce are nevoie pentru a se dezvolta corespunzător,iar apoi sustras din lumea lui perfectă și aruncat într-un nou univers cu mii de stimuli și de lucruri noi, dacă privim din unghiul nou-născutului și renunțăm pentru o clipă la tot ce am trăit noi și ce știm până astăzi, atunci vă spun sigur că brațele mamei sunt cele mai potrivite pentru ca el să se adăpostească acolo.

Vedeți voi, câteodată, trebuie să ne întoarcem la instinctele noastre primare pentru a lăsa firescul să-și facă treaba. Să alungăm google-ul și tot ce avem noi impresia că ne-ar putea transforma în părinți mai pricepuți decât suntem. Să ne ascultăm vocea interioară și instinctul.

În ceea ce mă privește copilul meu nu s-a învățat în brațe și nici eu nu l-am obișnuit să stea acolo. El alege să se refugieze în brațele mele pentru că acolo este cel mai bine. Ca mamă, o să am mereu mâinile larg deschise pentru copilul meu! Și nu cred că în brațe la mami este un obicei prost, cu care te înveți și de care greu scapi! Sunt alte lucruri mult mai periculoase care ne dau adevărata dependență.

Un copil căruia i s-a oferit dragoste cu porția nu este cu nimic mai binecrescut descât unul care s-a simțit mereu iubit și protejat. Iar limitele, educația, bunul simț și cei șapte ani de acasă nu au de-a face cu discuția noastră. Un nou-născut nu ne poate șantaja! Nevoile lui sunt clare .

Nu cred că există nărav în purtatul copilului și nici în obiceiul de a-l  îmbrățișa. Cred, însă, că avem o scoarță cerebrală care nu lasă partea instinctuală a creierului să-și facă treaba întocmai. Cred că ne punem prea multe întrebări și trăim mult prea multe nesiguranțe! Și uităm să mai credem în noi!

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul De ce nu cred că un nou-născut ne poate șantaja apare prima dată în Zburătoarea.

De ce aveți nevoie atunci când pregătiți un botez? Care sunt pașii pe care îi urmați? De ce vă ocupați mai întâi? Iar voi, mămicile, cum organizați un astfel de eveniment, atunci când aveți minim un bebe atârnat de gât?

Am enumerat doar câteva dintre întrebările care vă vin în minte atunci când vreți să vă ocupați personal de botezul copilului vostru. Ce trebuie să conștientizați prima dată? Acestă sărbătoare este mult mai importantă pentru voi, decât pentru invitații voștrii, așa că nu vă sfiiți să o organizați după bunul vostru plac. Nu încercați să faceți alegeri în funcție de preferințele unora pentru că nu este neapărat necesar să-i mulțumiți pe toți. Gândiți-vă că noi, oamenii, suntem diferiți și prin urmare e natural să avem gusturi diferite.

Botezul are, în primul rând, o semnificație religioasă. Prin Taina Sfântului Botez se iartă păcatul strămoșesc și celelalte păcate săvârșite înainte de botez (în situația celor ce se botează mai târziu). Totodată prin această taină se înfăptuiește renașterea, sau nașterea la o viață nouă duhovnicească, o viață de curăție și sfințenie. De asemenea botezul este momentul în care pruncul este primit în sânul Sfintei Biserici și se va număra printre cei botezați, putându-se împărtăși de toate celelalte Sfinte Taine.  De aici si denumirile date Tainei Sfântului Botez: baie, izvor sfânt, luminare, renaștere, naștere din nou, sfințire, pecetea lui Hristos, baia vieții, baia renașterii, baia pocăinței.

Actul Botezului constă în afundarea întreită a primitorului în apă, însoțită de declarația constatatoare rostită de preot: „Se botează robul lui Dumnezeu (numele) în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”. Caracterul de declarație și de constatare al cu­vântului „se botează” sau al celui analog din celelalte taine (se cunună, se împărtășește) arată că Taina se săvârșește vizibil prin actul și cuvântul preotului, dar invizibil, prin lucrarea lui Hristos.

Îmi amintesc cu multă emoție de botezul piticuței mele. Pentru mine și familia mea, creștinarea unui nou-născut este o sărbătoare foarte mare, are încărcătură sufletească și religioasă și trebuie celebrată ca atare. Deși inițial vroiam să organizez acest eveniment la mine acasă, în Bucovina, conjuctura a făcut astfel încât să ne botezăm micuța în aceeași biserică în care, noi, părinții ei ne-am cununat religios în București. M-am bucurat nespus să știu că toate momentele importante ale familiei mele au avut loc în aceeași bisericuță modestă, veche de mai bine de 200 de ani, și de către aceiași preoți.

Cu toate că am mai participat la alte botezuri, ba mai mult am și botezat patru minunății de copii (o fetiță și trei băieți), mărturisesc că am avut multe griji și întrebări în legătură cu desfășurarea acestui eveniment. Pentru că Sara era destul de mică (1 lună și jumătate), am considerat important să mă interesez concret despre ce presupune slujba în sine, unde va sta copilul pe parcursul ceremoniei, cum va fi el îmbrăcat, cine îl va ține în brațe, cum va fi el băgat în cristelniță și ce putem face ca să-i oferim un mediu cald și prietenos.

Evenimentul nostru a început la biserica „Teiul Doamnei”- Doamna Ghika, atunci când am ajuns cu copil, cu nași, părinți și prieteni apropiați. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să o predau pe Sara în brațele nașilor, și imediat a început ceremonia religioasă. Aveam sufletul cât un purice și eram un pic îngrijorată de faptul că cea mică o să fie agitată și o să plângă. Mititica a stat cuminte o perioadă, nașele au legănat-o și i-au cântat în șoaptă ca să o liniștească.

În prima parte a slujbei, preotul citește o rugăciune prin care nașii își mărturisesc credința în Dumnezeu (se leapădă de cel rău), iar apoi se realizează sfințirea apei, atunci când preotul, pregătește Taina Botezului, făcând semnul crucii de trei ori și zicând de fiecare dată:

Tu însuţi dar, Iubitorule de oameni Împărate, vino şi acum cu pogorârea Sfântului Tău Duh şi sfinţeşte apa aceasta (de trei ori).

Urmează partea în care preotul botează propriu-zis nou-născutul, nu înainte de a unge copilul cu untdelemn și a pune în apa sfințită o șuviță din părul pruncului. Nașii au dezbracat-o pe Sara și preotul a luat-o de subsuori, cu o mână i-a ținut corpul și cu cealaltă i-a acoperit nasul și gura astfel încât să nu înghită apă, scufundând-o de trei ori în cristelnița cu apă sfințită.

Se botează robul/roaba lui Dumnezeu (numele) în numele Tatălui. Amin. La a doua afundare: şi al Fiului. Amin. Iar la a treia afundare: şi al Sfântului Duh. Amin; acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Bineînțeles că în tot acest timp, mă agitam foarte tare în sinea mea. Abia m-am abținut să nu merg eu să o preiau din mâinile preotului ca să o liniștesc. Știam însă, că mama nu trebuie să intervină în slujba botezului, ea doar asistă la ceremonie alături de tată și de ceilalți invitați. Amintindu-mi că trebuie să stau cumințică, mi-am stăpânit emoțiile și am încercat să mă calmez. Bebelușa, obosită, a încetat să plângă, iar nașii au îmbrăcat-o în haine frumoase și curate.

Se îmbracă robul/roaba lui Dumnezeu (numele) în haina dreptăţii, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

În ciuda temerilor mele, totul s-a desfășurat cum nu se putea mai bine. Slujba a fost frumoasă și emoționantă. Am avut parte și de un cor micuț format din voci bărbătești, așa încât să simțim importanța și sfințenia ceremoniei religioase. A urmat momentul mirungerii și Taina Sfintei Împărtășanii. Nu m-am îngrijorat pentru că am văzut că micuța îngurcitează o cantitate nesemnificativă de vin (2 picături) și o fărâmă de pâine.

Ceremonia s-a încheiat cu o scurtă predică, moment care a încununat botezul prin faptul că ne-a fost amintită importanța acestor taine și rolul major pe care îl au nașii în viața copilului botezat.

Imediat după ceremonie, am ieșit afară din biserică și m-am pitit într-un foișor ca să o pot alăpta. Tremuram la fel de tare ca la început și încă eram emoționată, însă aveam în brațe un suflet cald, cu ochișori albaștrii, abia botezat, care depindea de mine, așa că, în același timp mă simțeam norocoasă și fericită.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că Sara are două perechi de nași minunați ca oameni și ca suflete. Noi i-am ales pe sprânceană, și ne bucurăm tare mult că au acceptat să-i fie alături pe parcursul vieții, și să o ghideze către lucrurile cu adevărat importante. Sunt sigură că se vor implica trup și suflet în creșterea și educarea ei, la fel de frumos cum au făcut-o și până acum.

A urmat o mică petrecere unde, alături de prieteni dragi, am ciocnit un pahar și am ascultat muzică bună. Probabil era extenuată după o zi grea, pentru că Sara a dormit tun în camera special pregătită pentru ea pe parcursul sindrofiei. A fost prima zi în care nu am mai alăptat non-stop. Am avut alături de noi oameni minunați și împreună ne-am bucurat de frumusețea și sfințenia acestui eveniment.

Botezul Sarei este și astăzi o amintire plăcută și foarte dragă mie. Această experiență m-a învățat să fiu atentă la unele lucruri și să pregătesc din timp altele.

Ce trebuie să știți?

Nașii trebuie să plătească preotul și să aducă la biserică:

• trusou botez (include prosop pentru preot, prosop pentru copil, păturică copil, fașă, crișmă, sticluță mir și cutie pentru șuvița de păr)
• lumânări mari botez (împodobirea lor cu flori semnifică bucuria că un prunc se botează)
• haine noi bebeluș (spălate cu detergent pentru copii și dezinfectate prin călcare)
• o sticlă ulei
• o sticlă de vin

 Pentru petrecerea de după slujba religioasă e bine să știți că există firme care realizează astfel de evenimente, însă trebuie să aveți și un buget pe măsură. Dacă vă ocupați personal de toate detaliile organizatorice puteți ține cont de următoarele sfaturi:

1. Nu vă stresați! Botezul este motiv de fericire. În primul rând familia voastră s-a mărit și abia acum reușiți să sărbătoriți acestă bucurie cu cei apropiați. În al doilea rând, cu o atitudine echilibrată și calmă o să reușiți să gestionați corespunzător evenimentele care se succed. Pentru mămică: starea ta se poate transmite și la copil, așa că ia lucrurile din timp și pe rând. Reușești aproape mereu dacă ai o gândire pozitivă!
2. Alegeți nașii! Din punctul meu de vedere, acesta este primul pas pe care trebuie să-l faceți, voi părinții. Este important, însă, să alegeți cu grijă nașii de botez, pentru că ei sunt părinții spirituali ai copilului și  au un rol important în creșterea și educația lui. Aceștia îi vor ghida pașii și împreună cu voi, au datoria să se implice în viața copilului vostru, să fie alături de el, să-l îndrume și să-l educe în spiritul frumosului, al adevărului și a corectitudinii.
3. Alegeți o biserică! Este important să stabiliți exact parohia, biserica și preotul care îl va boteza pe bebeluș. Dacă aveți un lăcaș de suflet, pe care îl frecventați cu drag, atunci faceți botezul tot acolo. Cu siguranță preotul vă cunoaște familia și istoricul și atunci evenimentul capătă și mai multă încărcătură emoțională.
4. Alegeți un loc unde să aibă loc petrecerea de după! Așa cum bine știți, se obișnuiește ca după biserică nașii, părinții și invitații acestora să sărbătorească creștinarea noului membru al familiei. Sfatul meu este să alegeți cu inima. Nu trebuie să fie neapărat un restaurant sau o sală de evenimente. Puteți foarte bine să organizați un bufet suedez în aer liber, sau o petrecere pe ponton. Așa cum am menționat și mai devreme, important este să vă caracterizeze și să vă simțiți în largul vostru.
5. Evitați să faceți drumuri lungi în ziua respectivă! Amintiți-vă că acest eveniment poate fi solicitant atât pentru voi, cât și pentru cel mic. Ideal ar fi să găsiți o biserică  și un restaurant în apropiere de cartierul în care locuiți.
6. Gândiți-vă pe cine invitați! Din punctul meu de vedere, cei care vin la petrecerea voastră sunt și cei care vă sunt aproape și se bucură sincer pentru voi. Ca să fiți în măsură să gestionați acest eveniment, puteți să vă limitați la un botez mic și cochet. Cu siguranță oamenii dragi vouă vă vor aprecia pentru asta.
7.   Găsiți o temă! Și aici nu mă refer neapărat la desene animate sau culorile roz sau albastru. Puteți să dați o tușă personală botezului prin decor, mărturii, candy-bar și alte lucruri care vă caracterizează, important este ca alegerile să vorbescă despre voi. Această atitudine nu va rămâne neobservată, iar cei dragi se vor simți bine și vă vor aprecia originalitatea.
8. Alegeți un meniu! De obicei la botez se servesc mai puține feluri de mâncare decât la o nuntă. Vă spun din propria experiență că este mult mai bine ca mâncarea să fie puțină și gustoasă, decât într-o cantitate mai mare și de calitate proastă.
9. Alegeți un tort! Torturile pentru copii sunt distractive și viu colorate. Asigurați-vă că este și delicios așa că degustați tortul înainte de a-l comanda.
10. Chemați ursitoarele! Dacă vreți spectacol puteți să închiriați serviciile unor ursitoare. În tradiția populară, ursitoarele sunt zânele bune care îi ghicesc viitorul nou-născutului.

Botezul copilului este unul dintre cele mai importante evenimente din viața de familie, așa că vă invit să trăiți frumos acest eveniment alături de cei dragi.

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Botezul bebelușului apare prima dată în Zburătoarea.