V-am povestit cum zilele trecute am avut programare la spitalul de masini aka service-ul auto de la colț, ca să-i mai prelungim viața Corsei noastre mici și vesele, ce nu ne-a lăsat niciodată la greu? V-am spus? Cum trebuia să fiu acolo la nouă fix, așa că mi-am luat extensia mică și frumoasă cu mine, am echipat căruciorul cu cele necesare, am pus scoica în mașină, și cu un Doamne Ajută în gând am pornit la drum?

V-am povestit cum am stat mai întâi un sfert de oră, apoi jumătate, apoi o oră întreagă în fața ușilor de fier, pentru că cineva care lucra acolo avea program de voie și nu considerase necesar să sune și să anunțe o întârziere atât de mare? Cum mecanicul cu pricina a răspuns într-un final la telefon, și a zis că întârzie 10 minute care de fapt au însemnat șaizeci, dar nah, service-ul lui, face fix ce îl taie capul, iar eu în răstimpul ăsta legănam un bebeluș de două luni și făceam treișpe-paișpe că nu aveam apă la mine și mi-era sete, nici o toaletă prin preajmă, că am vezica mică?

M-am gândit de nenumărate ori să plec, să renunț la reparatul mașinii, dar era prea de tot, mi se oprise motorul de atâtea ori în trafic încât deja nu mă mai interesa că ceilați șoferi se uitau la mine ca la „duduia proastă care habar n-are să conducă”, ci mai degrabă mă deranja că mereu întârziam, că aveam un bebeluș cu mine, că începuse să devină periculos. (Mi-am amintit momentul în care am rămas în mijlocul rondului de la romană cu motorul oprit, norocul meu e că știu să o ambalez ca să țină un pic relantiul până o bag în viteză).

V-am spus cum atunci când domnul a sosit, în cele din urmă, se comporta firesc ca și cum chiar ajunsese într-un sfert de oră și mi-a cerut cheia mașinii să o pună pe tester? Cum eu m-am enervat și i-am zis că nu e o atitudine corectă, putea să aibă decența să mă sune și atunci întârziam amândoi, dar măcar, nu exista un prost să-l aștepte pe celălalt? Iar domnul, ofuscat a zis, pe un ton certăreț, am întârziat e bine, îmi pare rău, ce vreți să mai fac acum? Mai vreți să vă repar mașina sau… I-aș fi zis imediat SAU, dar, așa cum am descris mai sus, mașina ajunsese să mă încurce în loc să mă ajute așa că i-am întins cheile cu gândul că dacă dimineața mea nu mai putea fi reparată, opelul meu mai avea o șansă.

V-am spus cum a pus mașina pe tester și, mititica s-a comportat exemplar, mai că o vedeam cum îi tremură bara din față. S-a speriat când a auzit că o duc la service și s-a făcut bine singură, am gândit eu după ce m-am suit la volan, 5 minute mai târziu, și am plecat spre casă? V-am spus?

Deci nu v-am povestit cum mi se oprește în continuare motorul când îmi e lumea mai dragă, la semafor, atunci când îmi dă cineva prioritate, când trebuie să parchez, când stau în trafic și înaintez cu viteza melcului (multe ocazii să o las „pe liber”, doar că mașina mea nu mai cunoaște ce e ăla relanti și frecvent, acul turometrului o gonește spre zero) ?

Păi dacă nu am povestit despre toate astea, nici că vă mai spun! :))

P.S. Știe cineva un service bun, cu oameni serioși și atitudine decentă, în zona de nord a Bucureștiului? Nu de alta dar nu v-ar plăcea să vă întâniți cu mine în trafic!

Photo by Ayo Ogunseinde on Unsplash

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Dom’le, dar chiar așa? apare prima dată în Zburătoarea.