Cu mâinile întinse în lateralul corpului, aleargă înclinându-se din când în când, ba pe dreapta, ba pe stânga, așa cum face un avion când trece pe deasupra pistei salutându-și vechii camarazi din metal ce dorm la sol.

-Fug, fug! Mi-a zis să fug și eu asta fac, fuuggg!

Din momentul în care l-am văzut cum își ia zborul, mi-am dat seama ce făcusem. Eram pe pilot automat când m-am răstit le el și i-am zis „FUGI DE AICI!”.

Nu m-a pedepsit, nu s-a supărat, nici măcar nu și-a încruntat privirea. În schimb, mi-a zâmbit! Ca și cum lumea lui solidă nu se poate cutremura dacă eu sau altcineva îl alungă. Ca și cum lumina din ochii lui a mai întâlnit respingeri, refuzuri poate chiar și vorbe grele, dar toate astea n-au contat pentru copilăria lui. El a ales să fie fericit și nici lipsa banilor, nici mâncarea puțină, nici oamenii care se încruntă când îl văd, nimic nu poate să-i schimbe alegerea.

M-am întors, ca în al doișpe-lea ceas și l-am chemat mai aproape. L-am întrebat dacă are o zi bună, dacă a adunat ceva bănuți și cum de nu este la școală. M-am lăsat pe vine, să fiu la înălțimea lui și, pentru un moment, mi-am dorit să am și eu acea strălucire.

Am aflat că străbate parcarea doar în serile de după ore și vine tocmai din Berceni, cunoaște stațiile de autobuz ca-n palmă. Că strânge bani pentru mâncare, uneori vânzând cărți, alteori spunând o poveste, dar cel mai des primește bani doar așa.

Mă uit la chipul lui de copil și-mi dau seama ce lecție mare mă învață omulețul ăsta mic de nici zece ani. O lecție din care pot să aleg să nu-i dau bani, pot să-l încurajez să nu mai bântuie parcările din București în loc să să se joace așa cum o fac toți ceilalți copii de vârsta lui, dar nu am cum să-i răpesc bucuria care îl arde pe dinăuntru. Aia e a lui și indiferent de reacțiile oamenilor din jurul lui, el știe cine/cum alege să fie.

Băiatul de la Ikea. ❤

Photo by Aaron Burden on Unsplash

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Băiatul de la Ikea apare prima dată în Zburătoarea.

Marea revelație a venit atunci când am devenit mamă și am conștientizat că de fapt eu cresc un om și nu dresez o maimuță. Și pentru o bună perioadă de timp am fost speriată pentru că nu vroiam să-mi asum o asemenea responsabilitate.

Trăiesc și acum cu bagaje din trecut pe care le car după mine, iar dacă vreodată m-aș hotărî să le las jos, sunt sigură că m-ar urmări în continuare, măcar până la clipa când aș putea să le accept, să le iau asupra mea, să fac pace cu ele și să le îmbrățișez.

Ce vreau să zic aici, e că noi, părinții, avem o imensă responsabilitate. Să creștem oameni! Să-i facem independenți și în măsură să-și asume deciziile. Să fie ei cei care aduc o schimbare atunci când toată lumea o să le strige că e imposibil. Să fie autonomi, încrezători în forțele proprii, respectuoși și cu frică de Dumnezeu. Și să nu le dăm din bagajele noastre doar pentru că noi am apucat să le adunăm.

Pe scurt, ca să putem să-i ajutăm pe ceilalți trebui mai întâi să privim spre noi. De aici începe vindecarea. Și aici mă refer la momentul în care, după o zi grea, ridici farfuria de pe jos a mia oară și îți păstrezi calmul când îi repeți copilului de ce  „în această casă nu se aruncă cu mâncare”.

Când știi că tot ce faci se reflectă în ce face copilul tău, te gândești de două ori înainte să reacționezi impulsiv. Copiii sunt ca niște bureți ce absorb orice informație. Tot ceea ce ei văd și aud se v-a replica în comportamentul lor ulterior.

Cu blândețe și dragoste faci dintr-un pui un om mare. Cu răbdare și perseverență.  Cu calm și cu limite, trasate ferm dar blânde. Copiii se cresc cu iubire.

Gândește-te ce fel de copil vrei să crești și atunci vei știi destul de bine cine trebuie să fii! Copilul tău este oglinda ta!

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Ca să-i putem ajuta pe copii trebuie mai întâi să ne ajutăm pe noi apare prima dată în Zburătoarea.

Când eram mică și se făcea de mărțișor, îți pregăteam de fiecare dată o surpriză pentru 8 martie, de ziua mamei. Țin minte cu câtă răbdare ne explica doamna învățătoare să ne gândim la toate lucrurile frumoase pe care le faci, mămico, și să ne punem dragostea pentru tine în plicul lucrat manual, alături de felicitarea încropită, pe care să scriem mare: Pentru tine, dragă mamă!”

M-ai învățat de când eram copil, că în martie se sărbătoresc zilele primăvăratice, florile, zâmbetele, fetele și femeile, dar în special se celebrează MAMELE. La fel cum m-ai învățat că în Bucovina, de 1 martie, fetele sunt cele care dăruiesc mărțișoare băieților, iar pe 8 martie, gestul le este întors cu o floare sau o ciocolată. Pentru mine Ziua Internațională a Femeii este ZIUA MAMEI, ziua ta.

Poate pentru că tu ești cea care întruchipează (pentru mine) femeia perfectă. Sau poate pentru că, în mintea mea, Femeia poate îndeplini atâtea roluri minunate, de soție, prietenă, fiică și de mamă, iar tu ești cel mai bun exemplu de femeie pe care eu îl cunosc. Oricum ar fi, știu că nu e de ajuns să te sărbătorim doar de ziua ta de naștere, tu meriți mult mai mult! Cu toate că fiecare zi ar trebui să fie ziua ta, mă bucur că 8 martie îți este dedicată ție, dragă MAMĂ.

Mi-e greu să pun în cuvinte tot ce ai făcut pentru noi și mi-e greu să descriu întocmai ce însemni tu pentru mine și frații mei. Și asta pentru că nimic din ceea ce aș face nu ar fi de ajuns să-ți mulțumesc pentru cine sunt astăzi. Pentru că m-ai purtat în burtica ta și pentru că m-ai născut. M-ai alăptat și m-ai legănat până am fost destul de puternică să mă desprind din brațele tale și să-mi fac curaj să zbor. Mi-ai șoptit de fiecare dată, să fiu un om mai bun cu cei din jurul meu și mi-ai arătat cum prin răbdare, blândețe și corectitudine pot reuși în viață.

Și abia acum, când țin la piept un pui de om (la fel cum am fost și eu pentru tine) pot să înțeleg, ceva mai bine, cât de greu ți-a fost. Acum pricep, mai clar, câte nopți la rând mi-ai vegheat somnul, pentru că eram bolnavă și câte ore în șir m-ai legănat ca să adorm. Câte povești spuse la lumina lampei de veghe în care, de fiecare dată protagoniștii eram eu și frații mei și câte milioane de zâmbete, îmbrățișări și te iubesc-uri. Acum știu câte ai sacrificat ca să ne ai și cât de dragi îți suntem.

Te văd în fiecare zâmbet și în fiecare vorbă caldă pe care o aud. Te recunosc în fiecare îmbrățișare pe care o am cu copilul meu. Sunt parte din tine și îți sunt veșnic recunoscătoare că ai ales să fie așa, că m-ai ales, că te am.

Iar toată dragostea ta, nemărginită, o dai acum, copilului meu, fără să ceri nimic în schimb. Vreau doar să-ți spun:

Dragă mamă,

Îți mulțumesc pentru că m-ai învățat că un suflet cald și o vorbă bună aduc mai multe în viața mea decât oricare alt gest pe care l-aș face. Că mi-ai dăruit tăria și curajul de a-mi asuma faptele mele și de a-mi forma propriile convingeri bazate pe valorile societății noastre. Că ai sădit credința în inima mea și că mi-ai arătat cum să-l iubesc pe Dumnezeu. Că încă mă mai adăpostești în brațele tale, chiar dacă acum, sunt și eu mamă, la rândul meu. Eu sunt extensia ta și tu ești mai mult decât aș fi putut visa vreodată. Sunt ceea ce sunt pentru că tu mi-ai dăruit asta. La mulți ani, mămico! Te iubesc!

P.S. Dacă ar fi să-mi aleg părinții, eu tot pe voi v-aș alege.

Despre Mamele de mamă am scris aici.

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Pentru tine, dragă mamă apare prima dată în Zburătoarea.

O văd cum se apropie de mine în mersul ei simpatic, crăcănat, strigându-mă „Țațiii, țații!”. Mă fac că nu o observ și îmi continui treaba ca să-i urmăresc reacțiile mai departe. Se lipește de piciorul meu și ochii i se umezesc instant.

-Țații, țații! imploră ea.

Nu pot să mă abțin și o iau în brațe. Mă cuprinde cu mânuțele ei mici și își lipește corpul firav cu putere de mine. Cu obrazul lăsat pe umărul meu drept, oftează încet și începe să se relaxeze.

Cât bine îi aduce simpla mea îmbrățișare! Și ce bine mă simt eu când o am așa aproape fizic de sufletul meu. Ca un singur corp, cu două inimă ce bat la unison. Și cât bine îmi face îmbrățișarea ei.

Când mă strânge cu putere ca și cum lumea se sfârșește dar noi rămânem împreună, conectate, piele pe piele, măsurându-ne respirația.

Voi știți despre puterea sau magnitudinea pe care o are o simplă îmbrățișare?! Mai ales dacă aceasta este dăruită, din inimă, celui care are cea mai mare nevoie de ea?! Eu de mică am simțit nevoia de a fi luată în brațe și iubită. Știu asta pentru că mă agățam adesea de gâtul mamei sau al bunicii mele și cerșeam îmbrățișări. Vroiam confirmări că sunt iubită și apreciată, vroiam să știu cât contez și aveam mare nevoie de afecțiunea lor.

Și nu sunt prea bună la îmbrățișat. Știu că mă simt stingheră și că nu fac gestul acesta firesc așa cum ar trebui să-l fac. Și nu pentru că nu-mi doresc din tot sufletul să-i ofer cuiva îmbrățișarea de care are atât de tare nevoie, ci pentru că nu am fost crescută cu prea multe strângeri în brațe, și prin urmare acest gest nu vine natural.

Cred că părinților noștri le era frică să ne arate prin gesturi cât de mult ne iubesc. Le era teamă să nu „ne-o luăm în cap”, „să devenim răsfățați” sau „să ne învățăm așa”.

De exemplu, am auzit-o pe mama spunând de câteva ori „Copiilor trebuie să le arăți că îi iubești doar atunci când dorm!”

Cu toate astea noi am știut mereu că suntem iubiți. Mama avea un fel al ei, special de a ne face să ne simțim în siguranță, apreciați, doriți. Și bănuiesc că nu i-a fost ușor pentru că (fiind crescută doar de tatăl ei) a fost nevoită să învețe singură să iubească și să accepte iubire. Îmi aduc aminte că la un moment dat, în copilăria noastră, ne-a spus, mie și fraților mei că suntem lucrul cel mai de preț pe care îl are pe lumea asta și că noi o învățăm de fapt să iubească.

Cele mai frumoase îmbrățișări pe care le-am avut au fost atunci:

Când am strâns în brațe un străin.

S-a întâmplat când am stat pe scaun la MAGIC Home. Când am intrat în cameră și am văzut femeia care a stat acolo înaintea mea, ne-am năpustit una asupra celeilalte și ne-am strâns cu putere în brațe. A fost un fel de „ȘTIU”, ” ÎNȚELEG”, tacit, spus doar în gândul amândurora. A fost eliberator, susținut, trist și copleșitor. Despre experiența scaunului care a strâns peste 100.000 de SMS-uri am scris aici.

Când s-a născut fetița mea și am luat-o în brațele mele pentru prima oară.

Cum să explic ce am simțit?! Cum să redau ce a fost în inima mea în acele momente magice?! Să o am la piept după 9 luni de purtare și ani buni de când visam la ea, a fost INTENS. Atunci am simțit că sunt binecuvântată și că Dumnezeu mă iubește.

Când el mi-a spus că mă iubește

Iar eu l-am luat în brațe pentru că tânjeam după cuvintele alea de luni bune. El a fost primul care a făcut un pas deși i-am indus de mai multe ori ideea că nu-mi este indiferent. L-am luat în brațe într-o clipită și l-am iubit și eu, atunci pe loc, înapoi. Simțeam  cum lumea devine din ce în ce mai bună și mai frumoasă. Cum viața mea se schimbă, pentru că sunt iubibilă. Iar băiatul pe care eu îl ador mi-a făcut prima lui declarație.

Când am simțit că greutatea lumii e mai suportabilă în doi

Am zis „Da” și l-am îmbrățișat! Deși nu a fost o decizie cântărită știu sigur că atunci când am acceptat să fiu soția lui, inima mea a vorbit în locul meu. După mai bine de 5 ani minunați împreună, îmi dau seama că am luat decizia corectă.

Când i-am zis mamei ce mult înseamnă pentru mine

Și plângeam amândouă pe podea, eu rușinată că duc o ceartă fără un motiv serios și că mă descarc pe cea care îmi este cea mai apropiată mie, ea derutată că poate a greșit cu ceva și fără voia ei m-a făcut să sufăr.

Am strâns-o cu putere în brațe, i-am cerut iertare și i-am explicat că ea este totul pentru mine și că nimeni nu poate rupe ce avem noi. Eu sunt extensia ei, părticică din corpul ei iar ultimul lucru pe care mi-l doresc este să o rănesc.

Când l-am strâns pe tata strâns în brațe

S-a întâmplat când eram deja un adult în toată firea. Atunci l-am simțit foarte emoționat deși noi avem o relație formală. Imediat am simțit nevoia să mă apropii de tatăl meu și să construiesc o relație. Mi-am dat seama că niciodată nu e prea târziu.

Când am știut că o să fie ultima dată când o văd și totuși nu mi-am permis să nu o iau în brațe.

Câteodată, o îmbrățișare poate fi ultimul gest pe care l-ai avut cu cineva. Pentru mine a fost când mi-am luat bunica în brațe. Eram aliniate, eu și sora mea, în uniformă militară și așteptam ca cineva să ne spună că ea o să se facă bine, că o să se întoarcă înapoi acasă să ne aștepte cu fel de fel de bunătăți pregătite special pentru nepoții ei.

Deși nu simțeam că femeia de pe patul de spital seamăna vreun pic cu bunica din amintirile mele, am strâns-o în brațe fără să știu că e pentru ultima dată.

Puterea unei îmbrățișări

O îmbrățișare nu e doar atingere, încredere sau empatie. E modul în care noi ne reparăm unul în brațele celuilalt, e felul în care  ne vindecăm sau o cale minunată pentru un te iubesc fără cuvinte.

Tu când ai strâns în brațe ultima dată pe cineva?

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Puterea unei îmbrățișări apare prima dată în Zburătoarea.

Un clip care mă emoționează de fiecare dată când îl revăd. Perioada sarcinii a fost una dintre cele mai frumoase așteptări. 🙂

Imi aduc aminte cât de emoționant a fost să filmăm acest clip și câte zâmbete și emoții am avut când ne gândeam că urmează să devenim părinți! Nerăbdarea noastră creștea cu fiecare zi care trecea, cu toate astea perioada sarcinii a fost una dintre cele mai frumoase și emoționante așteptari!

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul LAGUNA și bebe în burtică apare prima dată în Zburătoarea.

Este o dimineață ploioasă de sâmbătă și Ștefan încă doarme. Pentru prima dată după o lungă perioadă de timp mă trezesc odihnită. Sara se perpelește pe lângă noi, mă escaladează, gângurește și bate din palme. Din când în când se mai oprește deasupra lui taică-su și îl trage de barbă sau îi descoperă urechile.

Ștefan deschide ochii și zâmbește. Se ridică din pat și încep amândoi să se hârjonească. Bebe este extaziat, scoate un sunet ascuțit și iar bate din palme. Apoi începe să râdă în hohote așa cum o fac bebelușii: zgomotos, dulce, molipsitor.

Mă uit la Sara și văd cât de sincer se bucură ea de  fiecare lucru mărunt. Apoi la soțul meu și realizez câtă emoție, cât drag și câtă iubire încap în inima lui. Doar privindu-i îmi dau seama că am tot ce îmi doresc. Și aș putea să trăiesc cu sentimentul acesta tot restul vieții.

Afară e o ploaie mocănească, dar noi mai rămânem încă sub plapumă, la cădurică. Și ne jucăm.

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Mă uit la ei și îmi dau seama că am tot ce îmi doresc apare prima dată în Zburătoarea.

Mulțumesc Diana, pentru frumusețea și dragostea cu care vorbești despre sarcina ta. Știu că ultimile luni descriu foarte bine iubirea pe care o porți pentru viitorul tău bebeluș, așa că bucură-te de perioada aceasta în care ai puiul atât de aproape de tine. Știu că bebe crește și se dezvoltă o dată cu nerăbdarea ta de a-l cunoaște. Curaj mămică frumoasă, în curând vă veți întâlni!

,,Există atâta frumuseţe în fiecare început” (R. M. Rilke).

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Cea mai frumoasă așteptare apare prima dată în Zburătoarea.

Nu știu cum e la voi, dragi mămici, dar pe mine această veste mă face să tresar și inevitabil mă duce cu gândul la momentul în care am aflat că sunt însărcinată, atunci când eu împreună cu soțul am realizat că o să fim PĂRINȚI.

Deși credeam că sunt pregătită, dezbătusem toate variantele și posibilitățile, mă documentasem în prealabil de pe internet, rude, prieteni, ascultasem păreri avizate despre ce înseamnă un bebe, un nou membru al familiei, trebuie să recunosc că testul cu cele două liniuțe m-a șocat și m-a făcut să realizez că de fapt nu știu NIMIC despre ce înseamnă îngrijirea și creșterea unui copil.

Nu mă înțelegeți greșit, Sara a fost un copil dorit, planificat de multă vreme. Dacă atunci când m-am căsătorit după doar trei luni de relație, momentul nostru a fost unul spontan, nebunesc și plin de adrenalină, de data aceasta discutasem în prealabil cu soțul meu,  și de comun acord hotărâsem că ar fi timpul să ne celebrăm iubirea și să ne mărim familia.

Totuși, nu reușesc să înțeleg de ce ne-a surprins pe amândoi o veste asumată cu luni bune înainte să concepem fetița? Stau și acum să mă întreb când suntem cu adevărat pregătiți să devenim părinți și mai mult când suntem perfect conștienți de ce înseamnă de fapt lucrul acesta?

Pe mine, testul de sarcină pozitiv m-a uluit, debusolat, exaltat, panicat…Urlam de fericire și plângeam  de frică în același timp. Nu știu dacă am trăit vreodată sentimente mai încâlcite. Țin și acum minte disperarea și frica cu care mă întrebam: Oare sunt pregătită? Oare e ăsta momentul potrivit? Chiar sunt însărcinată? Oare o să fiu o mamă bună? Toate aceste gânduri mă acaparau și deveneam și mai confuză. Ștefan a fost cel care a luat atitudine și într-un moment de glumă mi-a zis: „Nah, de-acum gata cu citybreak-urile. Punem și noi banii deoparte ca să nu fim descoperiți când o să vină bebe!” Am început să facem schimbări în apartament și încet, încet în viață. Am luat evenimentele treptat, unul câte unul și am decis să ne ascultăm instinctele și să nu ne mai facem planuri. Nu de alta dar nu e nici măcar o idee de dinainte care să coincidă cu viața noastră de acum.

Experiența de a avea un copil nu poate fi povestită, ea trebuie trăită!

 Să știți că situația stă cam așa: în zadar se străduiește cineva să-ți exemplifice trăirile unui părinte. Aceste simțiri se trăiesc pe propria piele, te copleșesc, cresc în intensitate și se contopesc cu iubirea, în definitiv asta ar trebui să însemne un copil: Iubire.

Cred cu tărie că nu există un moment potrivit pentru venirea unui copil și că o sarcină, fie ea chiar planificată, dă peste cap planurile de cuplu, amenajarea casei și de ce nu, viața în doi. Un copil e o decizie care se ia cu sufletul, e dovada clară de iubire dintre doi oameni și în definitiv el este cel care dă sensul vieții.

Ca adulți, avem tendința să evaluăm exemplele date de părinții noștrii ca să știm ce fel de părinți ne dorim să fim!  Așadar așteptăm să ne facem un rost în viață, ne creionăm o carieră, ne cumpărăm o casă sau un apartament, ne facem un pic de ordine (cum ar spune mama). Însă indiferent de stabilitatea emoțională sau materială de care depindem într-un fel sau altul, decizia de a avea un bebe rămâne sub semnul întrebării. Ce încerc de fapt să spun e că nu există moment potrivit care să ne pregătească ca părinți.

Eu cred că nu există un  „perfect timing” nici pentru căsătorie, nici pentru copii. Viața nu poate fi programată mereu și nu se vinde la chioșcul de ziare  cu îndrumar de folosire, ci dimpotrivă ea este  interesantă tocmai pentru că e imprevizibilă, plină de surprize, uneori frumoase, alteori mai puțin plăcute. Important este să iei lucrurile ca atare, pe rând și să știi să te bucuri de ele! Să te împlinească fiecare moment de sarcină, de așteptare, de părințeală!

Meseria de părinte se învață în timp real și se definește treptat o dată cu creșterea și educarea copilului. Curaj!!! Nu există mămică perfectă sau tătic perfect și nici nu trebuie să existe – simplul fapt că încercăm să atingem perfecțiunea ne face să fim potriviți pentru a deveni părinți. Dacă vă doriți cu adevărat un bebe, cu siguranță acesta e momentul să îl aveți!

Să-ți trăiești iubirea alături de omul tău și de fructul dragostei dintre voi, să deveniți părinți și să țineți strâns în brațe o mică parte din voi! Împreună să depășiți greutățile!

 Despre asta este vorba în definitiv, nu despre sincronizare, ci despre iubire! 🙂

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Când știm că suntem pregătiți să devenim părinți? apare prima dată în Zburătoarea.

Sunt momente care trec la fel de repede cum vin,

clipe pe care le-ai îmbrățișat poate o dată

și amintiri pe care ai vrea să le porți cu tine mereu!

Articolul Înainte și după apare prima dată în Zburătoarea.

Te țin strâns la piept și încă nu-mi vine să cred că te am, că exiști în viața mea, că ai apărut atunci când mă așteptam mai puțin și că mă faci să zâmbesc în fiecare clipă când sunt lângă tine, copilul meu frumos!

Chiar și atunci când nu stau în preajma ta, mă surprind râzând căci îmi aduc aminte de cât de fericită mă faci!

Încă nu m-am obișnuit cu ideea că exiști în viața noastră pentru că ești o binecuvântare, și nu-mi amintesc să fi făcut ceva atât de bine în viața asta ca să te primesc pe tine ca recompensă.

Cum stai tu, minune, la sânul meu, cu ochii mari, lucizi, albaștri și mă privești de parcă ai descusut deja lumea asta mare! Cum te joci cu degetul arătător în palma mea, cum gângurești, cum te alinți, de parcă ai știi că orice lucru firesc pe care îl faci mă topește și mă determină să te iubesc tot mai mult și mai mult.

Uneori îmi vine să-mi strig iubirea în plină stradă, atât de dragă îmi ești, suflet nevinovat. Alteori te țin strâns în brațe minute în șir, și-ți șoptesc doar ție dragostea ce ți-o port, să nu ne știe nimeni.

,,Există atâta frumuseţe în fiecare început” (R. M. Rilke).

Articolul Unul plus încă unul egal trei! apare prima dată în Zburătoarea.