Suntem predispuși să ne comportăm frumos cu cei din jur, să avem grijă de cei dragi, să le oferim ce e mai bun și mai sănătos copiilor noștri, dar când vine vorba despre ce facem pentru propria persoană, ne punem în așteptare, mâncăm ce apucăm, facem tot pe repede înainte să fie cei din jur bine.

Poate discuția nu se poartă în termeni generali, așa că o să mă rezum la mine și la ce schimbări simt eu că trebuie să fac pentru corpul și sănătatea mea. Pentru că e chiar ca-n avion, prima dată își pune părintele masca de oxigen ca să-și poatā ajuta apoi copilul.

Așadar, azi despre mâncare și cum ne impactează ea felul în care ne trăim zilele, de la sănătate, energie la starea de spirit.

Deși avem un meniu ok, cu mâncare exclusiv gǎtită, fără prea multe prăjeli(șnițelele fac aici excepția), iar eu și Ștefan nu consumăm carne de mai bine de 15 ani, simt că în familia noastră nu se mănâncă suficiente fructe și legume, iar pentru mine e un efort continuu să încerc să le introduc în felurile de mâncare pe care le gătesc.

Suntem diferiți cu obiceiuri alimentare diferite, Sara nu acceptă fructele, Stef nu consumă nici el foarte multe, Mara cred că e cea care face cele mai puține figuri și eu mă adaptez în funcție de ce avem prin frigider.

Anul trecut, am avut un meniu strict, proteic, pe care l-am ținut în mare parte și am observat că dacă am 3 mese şi două gustări la oră fixă: nu mai ronțăi gustărele/ nu îmi mai este foame, nu mai îmi e poftă de dulce, am energie și pentru sport și pentru învățat( adică și corpul și creierul sunt alimentate corespunzător), am o stare generală bună și dispoziție ok.
Dacă mai pun și sportul la socoteală care funcționează ca un fel de terapie pentru creier, atunci mă simt și mai bine. De asta spun că prioritizându-mă pe mine, alegând ce e mai sănătos și bun, practic aleg asta și pentru cei din jur. Dar întrebarea este, dacă știu ce e bun și funcționează, de ce mă întorc mereu la obiceiuri nesănătoase și mâncat impulsiv, haotic? Ei, aici vin obiceiurile din copilărie și la cum ne-am format până să devenim adulți. Și de asta presupune mereu muncă și rutină și exercițiu și efort și străduință și…

Ce vreau de fapt să spun cu toate astea este că mintea noastră poate fi antrenată să obțină ce-și dorește și corpul va merge după ce-și propune creierul, deși tendința va rămâne mereu să revină la vechile obiceiuri cu care a crescut și a fost obișnuită. Sau cum se spune în hindi:

Sharir wahi karta hai jo dimag manta hai

The body achieves what the mind believes.

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul De ce rutina funcționează, deși tendința e să te întorci la vechile obiceiuri? apare prima dată în Zburătoarea.

“- Mami, când noi o să murim o sǎ fie pentru totdeauna?”

“M-am gândit şi nu mai vreau să mănânc, pentru că nu mai vreau să cresc și să mor.”

“Dar după ce murim împreună cu toată lumea, o să ne trezim?”

Astea sunt întrebările Marei, fetița mea de patru ani şi jumătate, pe care mi le punea aseară, în pat, înainte de somn.

Lângă noi era şi surioara ei, Sara de şapte ani și jumătate, care integrează diferit conceptul de moarte, dar a asistat la discuția noastră cu urechile ciulite și a asigurat-o pe soră-sa că moartea lor e departe, o să se întâmple dupǎ ce ele o sǎ crească, o să aibă familii şi copii şi o să îmbǎtrâneascǎ.

Nu există cuvinte perfecte pentru a-i povesti copilului despre moarte.

Nu există cuvinte perfecte pentru a-i povesti copilului despre moarte, dar e important să le răspund suficient pentru nivelul lor de dezvoltare și sǎ nu le mint.

Citind mai mult despre acest subiect, am dat de articolul scris pe blogul Printesa urbana, şi mi-a plăcut mult analogia cu frunzele care cresc primăvara şi rămân verzi pe toată perioada verii, pentru ca mai apoi toamna să îngălbenească şi să moară, desprinzându-se de copac.

Aşa cum nici corpurile noastre nu funcționează pentru totdeauna. Ne naştem, creştem, îmbătrânim, ne îmbolnăvim, până într-un moment în care nu mai funcționăm deloc.

Nu există cuvinte perfecte pentru a le povesti copiilor despre moarte. Dar putem să-i asigurăm că planul nostru e sā rămânem lângă ei mult timp, să-i vedem cum cresc, își fac familii și au copii la rândul lor.

Există moarte pentru că există viață.

Vreau să avem discuții deschise despre moarte, vreau să abordăm subiecte despre trecut și viitor, despre bunicii pe care i-au pierdut și despre cei care există acum în viața lor și construiesc împreună cu ei amintiri.

Cred că sinceritatea, informațiile corecte, empatia și felul în care eu ca părinte mă raportez la moarte ca fiind un proces firesc din viață, toate astea le dau putere fetelor mele și le fac mai încrezătoare.

Chiar dacă totul are un final, e important să prețuim viața, că ne avem, că trăim experiențe alături de oamenii dragi din jurul nostru.

Există moarte pentru că există viață. Și viața e minunată.

Asta le zic fetelor când mă întreabă de ce murim.

Foto Unsplash.com.

Dacă îți place Zburătoarea.ro și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Mami, când noi o să murim o sǎ fie pentru totdeauna? apare prima dată în Zburătoarea.

Am invitat-o pe dr. Anca Oltean, medic primar ortodont, specializarea estetică dento-facială, cu experiență în domeniu de 20 de ani si peste 4,000 de cazuri tratate să ne împărtășească din experiența ei. Poate se mai lămuresc părinții care-i treaba cu aparatele dentare, ce și cum alegem, care sunt semnele care ne trimit la medic.

Anca Oltean este primul medic român și singurul de până acum admis ca membru titular în cadrul WSLO (World Society of Lingual Orthodontics) si ESLO (European Society of Lingual Orthodontics), două dintre cele mai prestigioase societăți de ortodonție linguală din lume.

1. De ce unii copii poartă și aparate mobile și aparate fixe? Nu e suficient să le poarte pe primele și să se îndrepte apoi dinții de tot?

Unii copii poartă atât aparate mobile, cât și aparate fixe din cauza diferențelor individuale ale problemelor ortodontice. Aparatele mobile sunt folosite în general în etapele incipiente ale tratamentului pentru a corecta problemele minore ale dinților și pentru a pregăti arcada dentară pentru tratamentul ulterior cu aparate fixe. Aparatele fixe sunt mai eficiente în corectarea
problemelor mai complexe și sunt folosite de obicei după ce toți dinții permanenți au erupt.

2. Cum facem să prevenim purtarea aparatelor dentare? Ce trebuie să știm ca mame de copii mici ca să ajutăm dinții copilului să crească cum trebuie și să nu fie nevoie de îndreptare?

Pentru a preveni purtarea aparatelor dentare, este important să îngrijim dinții copiilor încă de la o vârstă fragedă. Iată câteva sfaturi pentru a ajuta dinții copilului să crească sănătoși și aliniați:
– Încurajează o igienă orală corectă, inclusiv periajul regulat al dinților și folosirea aței dentare.
– Limitează consumul de alimente și băuturi bogate în zahăr, deoarece acestea pot cauza
carii dentare și probleme de aliniere.
– Evită obiceiurile de supt degetul sau suzeta după vârsta de 2-3 ani, deoarece acestea pot afecta dezvoltarea corectă a dinților și a maxilarului.
– Urmează un program regulat de vizite la dentist pentru evaluarea și monitorizarea dezvoltării dinților copilului.

3. Când este momentul cel mai bun să venim la medicul ortodont dacă observăm dinții vizibil strâmbi și înghesuiți?

Momentul cel mai bun pentru a vizita un medic ortodont depinde de fiecare caz în parte. Dacă observați că dinții copilului sunt vizibil strâmbi sau înghesuiți, este recomandat să programați o consultație la cabinetul medicului specialist ortodont cât mai curând posibil. Medicul ortodont va evalua situația și va recomanda momentul optim pentru începerea tratamentului.

4. La ce alte semne trebuie să ne alarmăm și la ce vârsta, când vine vorba de dinții copiilor și felul cum sunt ei așezati pe arcade? Multe mame nu dau importanță dinților de lapte, de exemplu, căci oricum ei vor fi înlocuiți.

În afara dinților vizibil strâmbi sau înghesuiți, există și alte semne de alarmă la care părinții ar trebui să fie atenți. Acestea pot include: dificultăți la mestecat sau înghițire, respirație constantă sau preponderent pe gură, vorbire neclară, durere sau disconfort la nivelul maxilarului sau a articulațiilor temporo-mandibulare. Este important să consultați un medic ortodont dacă observați aceste semne, indiferent de vârsta copilului.

5. Ce impact are alimentația asupra dinților copiilor si poziției lor?

Alimentația joacă un rol important în sănătatea dentară a copiilor. Consumul excesiv de alimente bogate în zahăr și carbohidrați rafinați poate crește riscul de apariție a cariilor dentare. Este
recomandat să încurajăm o alimentație echilibrată, bogată în fructe, legume și alimente cu conținut scăzut de zahăr. De asemenea, evitarea obiceiului de a mesteca gumă sau a consumului excesiv de băuturi carbogazoase poate ajuta la menținerea sănătății dentare. Cariile netratate pot duce în timp la pierderea prematură a dinților, care va influența dinții permanenți.

6. Care sunt opțiunile pentru un pacient copil când vine vorba de un tratament ortodontic? Ce tipuri de aparate?

Există mai multe opțiuni de aparate dentare pentru copii. Acestea pot include aparate fixe tradiționale (brackets și arcuri) sau aparate mobile (aparate dentare de tip expander sau aparate dentare invizibile, precum Invisalign sau aparate interceptive precum Myobrace). Medicul ortodont va evalua nevoile individuale ale copilului și va recomanda cea mai potrivită opțiune de tratament. Uneori, acestea nu se exclud, tratamentul poate fi în etape și copilul să aibă nevoie de mai multe tipuri toate tipurile de aparate, pentru diferite perioade.

7. Care sunt etapele un tratament la copii? Diferă în funcție de vârsta?

Etapele tratamentului ortodontic la copii pot varia în funcție de complexitatea cazului și de vârsta copilului. În general, tratamentul poate implica etape precum pregătirea arcadei dentare, corectarea problemelor de aliniere cu aparate fixe sau mobile și etape finale de consolidare și menținere a rezultatelor. Medicul ortodont va crea un plan personalizat pentru fiecare copil în parte.

8. Care este durata purtării aparatelor dentare la copii? Se mai vizitează medicul ca pe vremuri sau vizitele sunt mai rare?

Durata purtării aparatelor dentare la copii poate varia în funcție de severitatea problemei ortodontice și de modul în care răspunde fiecare individ la tratament. În medie, tratamentul poate
dura între 1 și 3 ani. Vizitele regulate la medicul ortodont sunt esențiale pe parcursul tratamentului, deoarece ajustările și monitorizarea progresului sunt necesare pentru obținerea rezultatelor dorite.
După pandemie s-au dezvoltat mult metodele de monitorizare de la distanță, prin intermediul tele-consultului, astfel încât numărul vizitelor efective la cabinet să fie mai redus. Dar acesta nu
înseamnă o lipsă de monitorizare, care, după cum am spus anterior, este esențială pentru succesul tratamentului.

9. Este sau nu un mit ideea că mai bine îndrepți dinții copilului când au erupt dinții permanenți?

Este un mit faptul că este mai bine să se corecteze dinții copilului după ce au erupt dinții permanenți. Tratamentul ortodontic poate fi realizat atât în timpul perioadei de dinți de lapte, cât și după erupția dinților permanenți. În unele cazuri, poate fi recomandată o intervenție timpurie pentru a corecta problemele în dezvoltare și a evita complicații ulterioare.

10. Acum, când toate prețurile parcă au explodat, la ce costuri trebuie să se aștepte părinții pentru un tratament ortodont la copii? Costurile, în afară de aparate, care mai sunt?

Costurile tratamentului ortodontic la copii pot varia în funcție de complexitatea cazului și de regiunea geografică. În afară de costurile aparatului ortodontic în sine,este posibil să fie necesare și alte proceduri sau investigații, cum ar fi radiografii sau scanări 3D. Este recomandat să discutați cu medicul ortodont pentru a obține o evaluare completă a costurilor și a opțiunilor de finanțare disponibile. Dacă aveți orice dubii, cereți o a 2-a opinie.

11. Cum facem să îi convingem pe copiii care nu vor să poarte aparatele? Fie că sunt fixe și resimt durere, fie că sunt mobile și nu suportă disconfortul și dificultățile de vorbire sau înghițire?

Convingerea copiilor să poarte aparatele dentare poate fi o provocare. Este important să le explicăm beneficiile pe termen lung ale tratamentului ortodontic și să le oferim sprijin și încurajare pe tot parcursul procesului. Pentru disconfortul sau dificultățile de vorbire și înghițire asociate cu aparatele, medicul ortodont poate oferi sfaturi și soluții pentru a face tranziția mai ușoară.
Implicarea activă a copilului în deciziile privind culorile sau designul aparatelor poate ajuta, de asemenea, să se simtă mai confortabil și mai motivați. Puteți apela și la diferite modele ale copiilor – cântăreți, fotbaliști, actori sau alți artiști pe care copiii îi admiră și care poartă aparate dentare.

12. Se pot îndrepta dinții și în perioada adultă? Ne ajută și la altceva în afară de partea estetică?

Da, dinții pot fi corectați și în perioada adultă. Chiar și după ce au apărut dinții permanenți, tratamentul ortodontic poate fi realizat pentru a corecta probleme de aliniere și pentru a obține un
zâmbet mai frumos și o funcționalitate orală îmbunătățită. În plus, un tratament ortodontic corect poate contribui la o sănătate orală generală mai bună și la prevenirea problemelor dentare și ale articulațiilor temporo-mandibulare. Practic, în zilele noastre și cu evoluția tehnicii și tehnologiei dentare, Ortodonție poate fi o opțiune pentru pacient la orice vârstă. Am avut pacient și de 70 de ani în tratament.

Pentru mai multe informații despre noua ortodonție, dr. Oltean vă așteaptă pe www.ancaoltean.ro.

Dacă îți place Zburătoarea.ro și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Aparatul dentar, cum știm ce să alegem pentru copii? apare prima dată în Zburătoarea.

Când am văzut postarea, mi s-a pus un nod în gât. Mă gândesc ce vremuri trăim dacă un părinte care știe ce înseamnă viața în colectivitate își pune întrebări de genul ăsta.

Și atenție, doamna cu pricina întreabă dacă e legal, de parcă asta e o măsură invazivă care îi cipează copilul de fiecare dată când deschide gurița și este verificat dacă are sau nu roșu în gât. Că dacă ar putea să o facă, ar contesta măsura, nu vede rostul ca zi de zi, copiii să fie triați și doar cei sănătoși să rămână în colectivitate.

Eu aș zice că nu e doar legal, așa e NORMAL să se întâmple și sunt două motive mari și late pentru care un copil bolnav (sau cu simptome care prevestesc o boală) nu este acceptat în grădiniță/școală.

Mi se pare ironic că trebuie să scriu despre asta, normal mi s-ar fi părut ca toți părinții să știe clar care sunt riscurile și să accepte regula ca pe o normă incontestabilă.

Care sunt cele două riscuri care apar atunci când un copil bolnav intră în contact cu alți copii și stă o zi întreagă acolo?

Primul (și cel care ar trebui să o intereseze cel mai tare pe mama cu pricina) este ăla că o să aibă un copil apatic, cu muci care îi curg în gură, cu o stare generală proastă, departe de acasă și de oamenii apropiați care pot să aibă grijă de el și care pot să-l trateze. Bănuiesc că niciun părinte nu se simte bine când știe că are un copil cu imunitatea scăzută, departe de el. Deci, de ce mi-aș trimite copilul bonav la grădiniță? O să-mi ziceți că sunt situații în care copilul nu are cu cine să rămână pentru că părinții lucrează. E incomod, știu, doar că nici să-l trimiți bolnav în colectivitate nu e o alternativă bună. Și, mai mult, aici intervine și cel de-al doilea risc.

Riscul cel mai mare în care, un copil bolnav îi îmbolnăvește și pe ceilalți copii, unii dintre ei fac o formă mai gravă de boală, alții au și alte afecțiuni și alergii, așa că toți cei din grădiniță/școală vor fi expuși să se îmbolnăvească, la rândul lor. Și nu se termină aici. Dacă copilul ar fi tratat câteva zile acasă, fără să mai fie plimbat pe afară, poate s-ar face bine și ar fi putea să vină din nou în colectivitate, într-un timp relativ scurt.  Așa, cel mic stă într-un cerc de virusuri, în care boala e pasată de la un copil la altul, virusul suferă o mutație, se poate transforma într-o formă mai gravă și uite cum se îmbolnăvește o grupă, de cele mai multe ori cu educatoare și îngrijitoare cu tot.

Păi aș vrea să-mi răspundă și mie, mama care a pus întrebarea, e legal să împrăștiem cu bacili în stânga și dreapta? Cum i s-ar părea ei să aibă mereu copilul bolnav pentru că restul părinților nu țin cont de starea de sănătate a copiilor și îi aduc virusați la școală?

Mai văzusem un comentariu în care, o mămică zicea că așa îi formează imunitatea copilului ei. Expunându-l la răceli, tratându-l superficial. Na, poftim, abordare. Ca în vremea pandemiei, când altcineva se ridica în picioare și zicea, să-i ducem pe toți în colectivitate să se infecteze cu coronavirus că după aia scapă. N-am o expresie pentru dat ochii peste cap, dar ce mama huciului avem în creier când scoatem pe gură astfel de aberații? Oameni buni, vorbim de parcă nimeni și nimic nu ne poate face rău că doar, avem o pastilă pentru fiecare boală. WTF?

Intriga mea vine după un episod în care am stat multe zile în pat cu febră mare, dureri de cap și musculare, frisoane, stări de vomă, etc. De la un virus luat de la fie-mea de la școală. Toată clasa ei s-a îmbolnăvit, de la Sara a luat și soră-sa, și maică-mea, ultima care a cedat am fost eu. Niște săptămâni oribile, nici dacă m-ar fi călcat un tanc nu m-aș fi simțit așa. Cu fetele, am fost la UPU la spitalul de copii pentru că aveau temperatură de 40 de grade și niciun antitermic nu-și făcea efectul. Na poftim, asta e normal? Sau legal?

Sunt câteva simptome clare care îmi zic că nu pot să duc copilul în colectivitate. Febră, vărsături, diaree, durere severă, durere în gât, tuse supărătoare sau atunci când face o boală a copilăriei. Un copil care are doar muci nu o să fie oprit la poarta grădiniței (e bine să nu cădem în cealaltă extremă). Dar pentru fiecare dintre simptomele de mai sus, eu nu îi duc în colectivitate. Așa îi țin pe ei și pe ceilalți în siguranță. Că doar ăsta e rolul meu de părinte, nu?

Photo by Kelly Sikkema on Unsplash

Dacă îți place Zburătoarea.ro și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul O mamă întreabă, pe un grup de facebook, dacă este legal ca asistenta medicală să facă triajul copiilor, în fiecare dimineață apare prima dată în Zburătoarea.

Pur și simplu mi se pare decent și firesc ca fiecare să aleagă în cunoștință de cauză și să decidă pentru el pentru că, eu fix asta am făcut.

Haideți să vă povestesc cum am renunțat la carne și care sunt motivele mele pentru care am exclus acest aliment atât de des întâlnit pe mesele noastre, ale românilor, dar și în fast fooduri, resturante, la târguri, etc.

Eram în anul doi de academie și, țin minte și acum, mă duceam spre popotă lihnită de foame, după o zi de poligon. Pe masă, șnițele alături de o garnitură comună. Gurmandă cum sunt și am fost de când mă știu, m-am repezit să mănânc dar, ghinionul meu a fost să nimeresc o bucată de carne cu zgârci, care m-a făcut să-mi golesc ulterior, tot conținutul stomacului. Așa a început totul.

A fost destul cât să-mi întreb organismul care e problema de fapt și ce s-a întâmplat acolo. Era o problemă cu mâncarea, a fost carnea prea grasă sau m-am repezit eu spre mâncare cu o poftă ieșită din comun? Ce anume m-a scârbit atât de tare?

Ulterior, am început să citesc câte ceva despre acest subiect și am aflat, despre carne, că este cel mai greu digerabil aliment din organism, motiv pentru care are nevoie de 3-4 ore pentru a se descompune.  Imaginați-vă că lăsăm un măr pe pământ, se usucă și chiar poate se transformă într-un copac, însă ce se întâmplă dacă lăsăm o bucată de carne pe pământ? Putrezește. Când consumăm carne, avem o senzație de lipsă de vlagă, de slăbiciune, poate chiar somn. Cert este că noi nu suntem prădători. Nu avem gheare, nu avem colți, nu suntem suficient de puternici ca să ucidem un animal fără un ajutor extern.

De exemplu, sistemul intestinal al carnivorelor și omnivorelor, intestinele lor sunt de 2-4 ori lungimea corpului lor. De ce este așa oare?  Intestinele umane sunt de 10-12 metri lungime, după cum vă puteți imagina, este o călătorie destul de mare pentru o bucată de carne să treacă prin tot acest carusel. Deci, ce credeți că se întâmplă cu carnea dacă rămâne în organism pentru perioade lungi de timp? Aș vrea să vă șoptesc dar mai bine vă las pe voi să găsiți răspunsul.

De ce am renunțat la carnea de pasăre, vită, porc și consum doar pește, ouă, lactate, legume și fructe?

Pentru că este mai sănătos. Sunt multe studii și cercetări care arată cum consumul de carne, mai ales în exces, vine cu riscuri pentru sănătate. Probleme digestive, balonare, indici crescuți de colesterol, boli cardiovasculare, tranzit intestinal greu și altele. Nu mai consum carne pentru că:

1.Noi consumăm mult mai mult decât am avea nevoie și nu știm să ne ponderăm. Iar, ca să vă faceți o idee, pentru un kilogram de carne se folosesc 10 kg de cereale.

2. Iubesc animalele și nu sunt de acord cu omorârea lor și nici cu înmulțirea lor pe bandă rulantă sau creșterea forțată cu hormoni pentru a ajunge delicatese pe mesele noastre.

3. Mă ajută să-mi mențin greutatea ideală. Știu, o să ziceți că vorbesc prostii însă, cine mă cunoaște știe că eu am avut ai multe kilograme în plus dar și frici și complexe. Am ținut diete, am plâns, am încercat herbal-prafuri și nimic nu a funcționat. Marele secret pe care l-am descoperit este că nu trebuie să țin o dietă ci să-mi găsesc stilul de viață care mi se potrivește. Și chiar este n lucru bine știut că vegetarienii au un indice de masă corporlă mai mică decât pesoanele care consumă carne.

4. Așa am descoperit gustul mâncărurilor. Pot să mă bucur de legume gătite în felurite moduri, de tarte cu pește, de bruschete cu avocado și semințe de pin, de supă de ardei copți sau de un sufleu de cartof dulce (cu conopidă). Mă opresc aici că începe să-mi plouă în gură.

5. Mă odihnesc mai bine, mintea mea a devenit mai calmă, mai liniștită, mult mai conectată cu mine și cu gândurile mele.Atunci când mănânci carne, consumi frica și anxietatea animalului experimentată ​​înainte de moarte. Animalele simt când vrei să le omori, iar atunci, la fel ca și în cazul oamenilor, glandele lor eliberează hormoni de stres precum adrenalina în mușchi pentru a-i ajuta să supraviețuiască. Pentru că timpul între reacția organismului lor și sacrificare e scurt, mușchii nu au timp să elimine adrenalina și prin urmare ajunge direct în farfurie.

6. Sunt mai fericită. Aici cred că este meritul fructelor și legumelor care îmi dau un boost natural de bună-dispoziție.

7. Am o piele mai sănătoasă datorită surselor de antioxidanți din fructe, legume și semințe care neutralizează radicalii liberi responsabili pentru apariția ridurilor, aneei, petelor de pigmentare și altor semne ale îmbătrânirii pieli.

8. Vegetarianismul este una dintre cele mai benefice diete pentru piele. Să mănânc în fiecare zi fructe și legume proaspete, semințe, cereale înseamnă o sursă imensă de antioxidanți pentru organism. Aceștia neutralizează radicalii liberi, care sunt responsabili pentru apariția ridurilor, petelor de pigmentare și altor semne ale îmbătrânirii pielii. Să nu mai vorbim despre acnee! Deci, dacă trag linie, sunt pe plus oricum ar fi!

Și să vă mai zic o treabă. Cercetările recente au ajuns la concluzia că în următorii ani, resursele de carne ale planetei nu vor mai fi suficiente cât să hrănească toată populația. Bănuiesc că s-a aflat cum avem noi, românii, obiceiul să umplem mesele de miei și porcușori trași în unt, de am putea sătura cu o masă un sat întreg din Somalia. Csf, ncsf.

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul 8 motive pentru care nu mânânc carne apare prima dată în Zburătoarea.

E liniște deși e plin de copii ținuți în brațe de părinții lor. Deasupra fiecarei măști chirurgicale se vede câte o pereche de ochi speriată căci nu știe ce se întâmplă dar se așteaptă la ce e mai rău.

E liniște aici. E o liniște care mă sperie.

Singura vânzoleală este făcută de doi asistenți care preiau pacienții și pun întrebări pentru triaj.

Din când în când, ușile automate se deschid de o parte și de alta a peretelui de la intrare și intră încă un parinte speriat cu un copil în brațe.

E liniște în sala deși sala de așteptare e plină ochi de copii. Niciun plânset, niciun scâncet, niciun mârâit. Copiii sănătoși plâng, țipă, se agită, se vaită, dau din mâini și din picioare. Dar copiii sănătoși sunt afară, la joacă. Nu în spital.

E o liniște aici că aproape mi-e frică să mai stau încăperea asta.  Așa că îmi strâng mai puternic copilul care doarme în brațe și mă rog să fie bine. Pe peretele din stânga mea e o ușă cu geam pe care scrie izolare. Din camera aia nu a ieșit și nu a intrat nimeni deși, de afară se vad umbre și forfotă. Dar din nou, e liniște și acolo.

Nu e prima oară când vin la UPU, nu mă mai panichez la fel ca în anii trecuți, sunt mult mai prezentă și mai în măsură să-mi păstrez firea și să iau decizii și cunosc foarte bine protocolul. Asta nu înseamnă că de fiecare dată când intru în camera de gardă a spitalului, nu am sufletul mic și nu mi se strânge stomacul de groază.

Da, mă gândesc ce e în inima fiecărui părinte atunci când copilul lui nu e bine. Câtă angoasă, neliniște, frică, neputință, frustrare că nu-l poate ajuta. Durere. Spaimă. Toate se adună în inima și mintea unei mame.  A unui tată. Același părinte care trebuie să-și țină copilul de mână și să-i garanteze că totul o să se termine cu bine.

Mă doare stomacul de fiecare dată când îi caută venele și fetița se zbate, speriată, căutând în privirea mea o confirmare că o să-i fie bine.

Aceeași confirmare pe care o caut eu în asistenții și medicii de la spital.

E forfotă aici, în salonul în care ne-au mutat. Asistentele roiesc ca niste albine în jurul cuibului, doctorii se învârt în jurul pacienților cu calm, răbdare. O fetiță plânge în patul de lângă mine. Nu pot să o văd, ne desparte o perdea groasă și albastră dar o aud cum țipă că nu vrea să fie înțepată în ciuda eforturilor mamei de a o convinge. Pe mămica cu bebeluș de pe patul din fața mea o văd foarte bine. De data asta nu e nicio perdea care să ne despartă. Așa că îi citesc frica în privire, îi simt angoasa de fiecare dată când îi ia temperatura micuțului ei. Febra persistă, temperatura nu scade, e prea mic pentru toate astea. Dar nu se lasă, îi face împachetări, îl alăptează printre lacrimile și suspinele pe care nu poate să le oprească. Are o forță incredibilă, trebuie să aibă, trebuie să lupte pentru copilul ei, trebuie.

Mă uit la copila mea căreia i-au pus perfuzie. E atât de slăbită încât nu are curaj să se mai opună. Privirea ei îmi zice „Doar fă-mă bine!”, iar eu mă simt din nou neputincioasă și, în timp ce o strâng și mai tare în brațe, îmi vine să urlu. Vreau doar să se facă bine, vreau ca momentele astea să treacă, vreau să plecăm de mână de aici, să ieșim pe poarta spitalului ca și cum totul a fost doar un vis urât. Vreau să-i iau durerea și să se facă bine. Vreau ca toți copiii să fie sănătoși și niciunul să nu sufere. Vreau toate astea dar, din păcate, nu este posibil.

„Doctorul zice că e dezhidratată dar că o să se facă bine.”, îi tastez repede soțului meu, în timp ce telefonul îmi arată că bateria este aproape consumată. O asistentă mă vede cum caut disperată în geantă și mă întreabă dacă are cu ce să mă ajute. Îmi dă un încărcător de la ea, îmi aduce o apă și un pachet de biscuiți de la soțul meu care ne așteaptă în fața spitalului. Eu mulțumesc cerului pentru toate cadrele medicale de aici care nu și-au pierdut umanitatea. Pentru oamenii săritori care ne-au întâmpinat. Pentru eroii care o să-mi facă copilul bine.

Trec câteva ore, fetița mea pare mai bine, ne pregătim de plecare. De data asta, când trecem prin  sala de așteptare îmi dau seama că e mai plină ca niciodată iar liniștea aia mută e mai cruntă decât orice țipăt pe care l-am auzit până acum. Părinți cu bebeluși, mame și tați cu copii mici, bunici cu nepoți, toți așteaptă cu inima îndoită să le vină rândul. Toți se uită la medici și asistenți ca la singurii capabili să-i ajute, să le facă copiii bine.  Iar eu mă gândesc doar la cât de multă durere și suferință există în jurul nostru dar noi refuzăm să o vedem. Pentru că suntem bine atât timp cât copiii noștri sunt sănătoși.

P.S. Acum suntem bine, am trecut cu brio peste. Textul l-am scris cât eram în spital, spunând rugăciuni în gând. Aveți grijă de voi și prețuiți sănătatea dar cel mai important, dați-le o mână de ajutor celor care nu sunt bine, mai ales copiii. Din păcate, în jurul nostru există și suferință, haideți să nu o refuzăm să o vedem.

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Cât de multă durere și suferință există în jurul nostru dar noi refuzăm să o vedem apare prima dată în Zburătoarea.

Scriu această poveste cu toate că nu sunt eu protagonista, deși mă privește și pe mine, nu doar pentru că m-am documentat despre subiect, nici doar pentru că în ultimii ani am aflat foarte multe despre alăptare, beneficiile alăptării asupra mamei și copilului, restricții și interdicții. Scriu această poveste pentru că atunci când i se întâmplă cuiva din familia mea, e ca și cum mi s-a întâmplat mie. Scriu despre asta pentru că, la un moment dat a făcut parte și din viața mea și m-a afectat. Am răscolit internetul pe din două și am încercat să înțeleg de ce unii medici interzic alăptarea dacă mama este purtătoarea virusului hepatitei B.

Totul a început atunci când sora mea a rămas însărcinată cu al doilea copil. Urma să aibă un băiețel. La fel ca la prima naștere, avea planul de dinainte făcut, urma să facă cezariană și să-și hrănească băiețelul cu lapte praf. Totul, la recomandarea medicului. „Cu hepatita B, nu e de joacă.”, astea sunt vorbele medicilor care i-au urmărit sarcinile și care i-au recomandat cezariana la rece și interdicția de a alăpta.

Hepatita B, sarcina și alăptarea

Sora mea a fost diagnosticată cu această boală acum mai bine de 8 ani și, cu toate că este purtător sănătos, din experiența ei și raportându-se la spusele medicilor, boala se declanșează în momentul în care îi scade sistemul imunitar. Este foarte precaută și a crescut deja o fetiță, pe care a protejat-o de această boală, urmând recomandările medicale pe care le-a primit.

Când a rămas însărcinată a doua oară, a încercat să pună în discuție cu medicul care îi urmărea sarcina, posibilitatea de a alăpta, desigur cu anumite restricții. Răspunsul a fost negativ, întărit de precizări precum „e răspunderea ta”, „și dacă există cel mai mic risc, de ce ai vrea să ți-l asumi?” și alte argumente care îi rispeau visul de a alăpta vreodată.

Au existat niște momente în care sora mea mă privea când o alăptam pe Sara și spunea că i-ar fi plăcut și ei să trăiască acest sentiment. Mai mult decât atât, la un moment dat, fetița ei fiind hrănită doar cu lapte praf s-a dovedit că are un sistem imunitar scăzut și atunci, marele ei regret a fost neputința de a-i da anticorpi prin laptele matern. Era foarte tristă că nu o să poată să alăpteze nici de data asta dar se consolase cu ideea.

În timpul ăsta, eu răscoleam internetul și găseam multe informații despre posibilitatea alăptării chiar și la mamele purtătoare de hepatita B. Când i-am expus punctul meu de vedere, sora mea a fost trimisă la o conferință despre sarcină cu niște medici polonezi, iar acolo a întrebat, din nou, care sunt riscurile la care îl supune pe bebelușul ei dacă se gândește să-l alăpteze. Din păcate nu a avut parte de încurajări și nu a existat nici măcar o persoană care să o susțină. Aceeași poveste, fiecare mamă își asumă riscuri. Dar oare care e riscul cel mai mic și cum știi că ceea ce alegi e în interesul copilului tău?

Într-o ultimă încercare, sora mea s-a programat la medicul pediatru și consultant în alăptare, acreditat ibclc, Roxana Hristianovici, la Pedilactis, unde a avut parte de o evaluare informată și de o consiliere corectă în privința riscurilor și avantajelor alăptării în cazul în care mama este infectată cu hepatita B.

Ce trebuie să știm despre hepatita B?

Un studiu din 2016 arată că la nivel mondial, aproximativ 257 milioane de oameni au hepatita B cronica. Conform site-ului reginamaria.ro, virusul hepatitei B se transmite prin contact cu sângele, spermă sau alte fluide corporale ale persoanei infectate.

Modalitățile de transmitere a virusului sunt urmatoarele:

• La naștere (de la mama infectată la făt în timpul expulziei);
• Act sexual cu un partener infectat;
• Folosirea în comun a acelor, seringilor sau a echipamentelor de preparare a drogurilor;
• Folosirea în comun a periuței de dinti, lamei de ras sau a echipamentelor medicale (de exemplu, glucometru) cu persoana infectată;
• Contact direct cu sângele sau cu rănile deschise ale persoanei infectate;
• Expunere la ace sau la alte obiecte ascuțite ale unei persoane infectate.

Virusul hepatitei B nu se răspândește prin intermediul alimentelor, apei, prin folosirea în comun a tacâmurilor, prin alăptat, îmbrățișare, sărut, strângere de mână, tuse sau strănut.

Din păcate, viitoarele mame nu sunt pe deplin informate și nu știu că pot alăpta, desigur cu anumite condiții.

• În sarcină se recomandă depistarea Ag Hbs si/sau a Ac anti HBc și prescrierea unei serologii complete pentru VHB si a viremiei VHB (ADN-VHB);
• Urmărirea evoluției bolii și a tratamentului (dacă acesta se impune). La mamele cu valori mari ale viremiei se recomandă, începând cu trimestrul 3 de sarcină, terapia antivirală orală, totul la recomandarea medicului specialist gastroenterolog;
• Prevenția transmiterii hepatitei B copilului prin vaccinare imediată, administrarea cat mai precoce dupa nastere a imunoglobulinei antihepatita B și vaccinarea VHB (de preferat în primele 12 ore de la naștere, într-un loc diferit de primul vaccin, apoi repetarea la 1 lună, la 2 luni și la șase luni).

!!! Atenție

Nu vei transmite hepatita B copilului prin laptele matern. De asemenea, boala nu se transmite prin intermediul farfuriilor, paharelor sau ustensilelor de gătit. Nici prin strănut sau tuse, îmbrățișări sau săruturi.

Ce s-a întâmplat mai departe?

Când a știut sora mea ce să aleagă? Când s-a liniștit și și-a asumat decizia fiind sigură că tot ceea ce face este pentru binele puiului ei? În clipa în care și-a ținut , pentru prima dată, băiețelul în brațe. Atunci a ales cu sufletul, cu inima. Atunci i s-a relaxat mintea și a simțit cum trebuie să-l pună la sân, luându-și, în același timp și celelalte măsuri de precauție.

Cum a procedat?

Și-a vaccinat copilul imediat după naștere și a avut grijă ca cel mic să nu intre în contact cu sângele ei.

La început a folosit protecții de silicon, îi era frică de răni și nu voia sub nicio formă ca cel mic să ia contact cu sângele ei. S-a confruntat cu furia laptelui, apoi cu regresia suptului. A folosit pompa de muls de la Spectra, și-a făcut rezerve de lapte, a avut multe momente în care a avut impresia că ceva nu face bine, însă nu a renunțat. Magia alăptării trebuia să continue. Puiul ei avea să-și primească drepturile.

La un an și șapte luni depărtare de acel moment, sora mea încă alăptează și povestește ce experiență incredibilă trăiește alături de copilul ei. Nu s-ar fi gândit niciodată că poate să aibă genul ăsta de conectare, că își poate simți copilul atât de aproape de ea și înafara săculețului gestațional. N-a crezut până nu a trăit pe pielea ei cât de minunată este alăptarea.

Desigur, fiecare mamă alege în funcție de propriile considerente dar eu vreau să încurajez mamele să se documenteze bine, să întrebe mai multe păreri, să caute ăn stânga și în dreapta după o părere informată. Alăptarea este un proces minunat cu extrem de multe beneficii atât pentru mamă cât și pentru copil. Am scris aici mai multe despre alăptare.

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul O mamă cu hepatita B a vrut să alăpteze și visul ei s-a îndeplinit apare prima dată în Zburătoarea.

Cum am înțărcat-o pe Mara. Unde am greșit și ce am făcut bine?

Înțărcarea este o decizie grea pentru mine fiindcă știu clar ce înseamnă alăptarea, care sunt beneficiile ei pentru mamă și pentru copil. Sunt pro alăptare de ani de zile, am încurajat și încurajez mame care se îndoiesc de capacitatea lor de a alăpta, am fost la evenimente despre asta, am citit, am vorbit cu consultanți, am văzut documentare care tratează subiectul alăptării, dar cel mai important, mi-am dat seama pe pielea mea și a copiilor mei despre importanța alăptării și numeroasele beneficii pe care le are.

Înțărcarea este un proces care mă doare, care scoate niște răni la iveală, care mă face să mă simt mai puțin bună, insuficientă, cu toate că știu că este o normalitate și trebuie să se întâmple la un moment dat.

În cazurile ideale, înțărcarea vine atunci când cel mic hotarăște să renunțe, undeva după trei ani, când dispare și refexul de supt.

Să nu-mi săriți în cap că am zis trei ani, sunt poate patru ani sau mai mult, eu sunt pro alăptare prelungită, încurajez toate mamele care fac asta și cred că ce se întâmplă între ele și copiii lor este ceva extrem de intim, frumos și firesc.

În ceea ce ne privește, Mara este un copil care cere mult și des să fie alăptată (mai ales în ultimile luni) iar pentru mine asta a însemnat multe nopți nedormite, multe zile extenuante, mult greu. Știu că dorința ei de a suge des acoperă altă nevoi, ea merge la grădiniță, eu am mai bine de opt luni de când am început munca, nu sunt mereu disponibilă pentru ea, mai e și soră-sa care nu este mereu înțelegătoare și răbdătoare, plus un salt mental pe care îl are în jurul acestei vârste.

Hotărârea mea de a o înțărca este pentru mine și nu pentru ea. Simt cum cad încet, în gol și nu am nimic de care să mă prind. Mă doare să o înțarc dar nu știu cum aș mai putea merge înainte cu alăptarea.

Unde am greșit?

Mara este un copil independent, precoce aș zice, căruia îi place să facă tot fără să accepte niciun ajutor din partea altcuiva. Am sprijinit-o și o sprijin mereu în sensul ăsta, mi se pare important să-și dea seama de ce și cât poate.

Fiind foarte cald în București și având-o pe Mara în vacanță, am vrut să duc fetele la sora mea, să-și petreacă vacanța cu verișorii lor.

Le-am lăsat două săptămâni acolo, perioadă în care, am tot mers la două zile la ele, Mara nu era înțărcată, voiam să fie ăsta un fel de start unde supturile ei se răresc, dar aici am greșit.

Oricât de independent era copilul meu, separarea de el a fost o prostie. Nu am realizat că toată acea independență provenea din legătura noastră siguranțată. Ea era încrezătoare să încerce orice pentru că știa că sunt acolo, orice ar fi.

Când am lăsat-o la sora mea, cu maică-mea (fetele mele o simt ca pe a doua mamă), cu verișorii ei, la curte, cu cățel, cu multe jucării, într-un mediu care, în alte circumstanțe, este ideal pentru o vacanță de vară, Mara s-a simțit părăsită. A apărut anxietatea de separare și nu mi-am dat seama de treaba asta decât în clipa în care am adus-o înapoi la București, acasă, unde a început să fie lipită de mine, să vrea doar în brațe, să mă ceară doar pe mine, să facă urât dacă mai intervenea și o a treia persoană în relația noastră.

Ce am făcut bine?

Mi-am dat timp și am început să mă reconectez cu ea, să o ascult, să o înțeleg, să-i explic că știu cum este ea dar vreau să mă audă și pe mine. Și a înțeles. Copilul meu mic, care abia împlinise doi ani, a înțeles, m-a auzit!

Pentru asta mi-am luat două săptămâni de concediu și am stat acasă cu fetele mele, să mă conectez cu ele și să încerc să-i umplu Marei golul lăsat de lipsa alăptării cu altceva.

Până într-o zi în care, din senin, m-a întrebat singură:

-Mai este?

I-am zis că nu mai este și a continuat să se joace ca și cum doar asta a vrut să știe, iar acum că a aflat, a înțeles și nu are de gând să pună la îndoială cele spuse de mine.

M-am blocat, mi se părea ireal ca fetița mea, care trăgea de bluzele mele nonstop, care se înverșuna să ceară tare și răspicat că vrea sân, care doar așa știa să se aline, în sfârșit, înțelesese.

Așa a decurs ziua, cu Mai e, Nu mai e, Mai e, Nu mai este. la un moment dat era un joc amuzant, venea tiptil, crezând că nu o văd și, dintr-odată, îmi sărea în brațe și mă întreba, apoi se hilizea și iarăși își făcea de lucru cu altceva.

Primul somn, la prânz, a fost vis. A întrebat, am răspuns, a băgat degetul în gură iar eu am ținut-o în brațe câteva minute bune. A adormit repede, îi simțeam mirosul părului de bebeluș care a crescut mult mai repede decât aș fi crezut, o aveam călduță, moale, pe mâinile mele, pe pieptul meu care, în ziua aia, n-a mai alăptat-o.

Dar nu mă mai simțeam tristă pentru că, de data asta, trecerea era lină și ea înțelegea așa cum pricepe un om mare.

Am fost tare mândră de Mara și mi-am dat seama că iubirea noastră nu curge doar prin lapte. Sunt sute de alte feluri prin care pot să o alint, să o dezmierd, să o fac să se simtă în siguranță, să o încurajez, să o protejez, să o ghidez, să o inspir, să-i fiu alături, să o iubesc.

Prima noapte a fost cu multe treziri, dar fără plâns. M-a întrebat, am răspuns, ea a băgat degetul în gură și s-a pus înapoi la somn.

Au trecut trei zile și două nopți, eu o alăptez o singură dată, noaptea, dar e important că Mara nu mai cere și că îmi zice singură că nu mai „este țiți”. Cel mai important, nu mai simt niciun fel de presiune, avem multe momente de tandrețe, multe îmbrățișări, multe clipe de râs în hohote. Până la urmă se întâmplă, așa cum îmi doream. Acum știu că asta ar fi trebuit să fac de la început.

Sunt mai bine de 2 ani de când o alăptez pe micuța Mara

Cu un start neobișnuit, cu o infecție luată din spital la naștere și internare la câteva zile dupa ce am ținut-o prima dată în brațe, cu creștere înceată în greutate, mereu sub grafic, cu fren tăiat abia la vârsta de 1 an, cu pusee de creștere, greve ale suptului și nopți active, cu bune și cu grele, fetița asta mică, ce mi-a furat inima din prima clipă in care am aflat că ea crește în mine, mă face în fiecare zi fericită!
Despre alăptarea ei aș putea să scriu la nesfârșit, clipele petrecute împreună au fost terapie pură pentru mine.

Când, în sfârșit, înțelegi că poți să te bucuri de momentele astea, chiar și de greul din ele, gândindu-te că nu o sa te mai întâlnești cu o așa perioadă frumoasă,
Când realizezi ce fel de conectare înseamna alăptarea, cât de apropiate vă face, ce fel de iubire curge de ambele părți,
Când nu ma poți până îi vezi privirea dulce și atunci știi că ma poți puțin,
Când îți zâmbește șmecherește și tu te pierzi în râsul ei de copil,
Când îi simți mirosul dulce-acrisor de copil năzdrăvan care începe să nu mai fie bebe,
Când toate astea se întamplă și multe altele,
Atunci, acolo, începe iubirea!

Povestea înțărcării

Asta e povestea înțărcării Marei care încă nu s-a încheiat, dar acum avem o direcție. Aș fi vrut să fie mai mult, să dureze cât își dorește ea să fie, dar contextul actual și cursurile la care trebuie să mă duc m-au făcut să-i ghidez eu înțărcare. Este extrem de dureros pentru mine să concep că acesta este finalul unei perioade incredibil de frumoase pe care am trait-o cu ambele fete. Pentru mine, alăptarea lor a fost despre provocări și dragoste, despre limite și rezistență, despre cunoașterea mea. Această experiență m-a făcut să fiu mult mai ancorată în viața copiilor mei, să ne petrecem mult timp împreună, să dormim piele pe piele, să ne auzim bătăile inimilor, să ne reglăm respirațiile una în funcție de cealaltă.

Am scris și despre:

• Alăptarea. Povestea mea.
• Sara și înțărcarea blândă.
• 7 mituri despre alăptare.
• Dragă mămică, dacă îți dorești să alăptezi, iată cum trebuie să te pregătești.

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Cum am înțărcat-o pe Mara. Unde am greșit și ce am făcut bine? apare prima dată în Zburătoarea.

Suntem selectivi la cadouri. Ce vorbesc, suntem selectivi și când vine vorba de jucării, haine sau orice accesoriu pentru copii. De ce? Pentru că oferta de pe piața e mare și variată, pentru că nu tot ce se fabrică este testat ca fiind sigur și educativ și pentru că suntem inundați de mesaje publicitare, bannere și reclame agresive care ne afectează subconștientul și ne face să cumpărăm crezând că știm exact produsul respectiv. Așa că suntem SELECTIVI!

Nu cumpărăm foarte mult, dar alegem cu grijă ce punem în pungă, valabil și pentru cadourile pentru fetele noastre sau pentru darurile pe care le facem prietenilor. Anul ăsta am decis să mă orientez din timp și am câteva sugestii și pentru voi, dacă sunteți în căutare de jucării faine pentru copii.

• Cartea senzorială de la Mukibooks. O carte cu coperta personalizată care include activități

Mi-am dorit de multă vreme o astfel de carte pentru Mara. Ce zic? Îmi pare rău că nu i-am făcut și Sarei una, pun pariu că o să se uite peste umăr la soră-sa și că o să vrea și ea să facă activitățile de acolo dar trebuie să caut ceva cu unicorni pentru vîrsta de 4+, așa că mă conformez. Mukibooks este un brand care oferă produse de calitate, din materiale prietenoase copilului și cel mai important, sigure. Planșele cu activități pot fi folosite înca de la șase luni, pe site găsiți multe activități corespunzătoare fiecărei vârste. Copilul descoperă, inventează, creează printr-o jucărie care-l distrează și îl învață în același timp. O astfel de carte senzorială realizată din materiale naturale combină explorarea tactilă cu dezvoltarea motricității fine și a creativității.

• Tabla magnetică de la Educlass

Tăblița se recomandă de la 3+ și este fantastică pentru dezvoltarea creativității, a spiritului artistic, a coordonării ochi-mână și a motricității. Este foarte interesantă și pentru adulți, aș spune că are un efect relaxant atunci când bilele se lipesc de creionul magnetic. Sara este încântată de ea, o recomand cu încredere. În plus, pe site-ul celor de la educlass.ro găsiți foarte multe jucării educative și interesante care vă pot inspira pentru alegerea cadourilor. Aruncați un ochi!
Marei i-am ales o căsuță adaptată vârstei ei deși și ea trage către jucăriile soră-sii. Iar Sara mai are jocul ăsta de care este foarte interesată pentru că a învățat să numere, adunări și scăderi până la zece iar MathLink Cubes îți face o introducere în lumea matematicii într-un mod distractiv.

Jocul Mathlink Cubes încurajează dezvoltarea gândirii critice și a abilităților matematice cu o serie de cerințe simpatice. Copiii învață despre adunare, scădere, înmulțire, împărțire, dimensiuni, culori, sortare și despre formele geometrice. Cu ajutorul pieselor ei mai pot construi propriile animăluțe 3D, vehicule și altele.

• Cărțile cu povești de la editura Didactica Publishing House

Sara adoră poveștile, cu precădere cărțile cu Moș Crăciun, așa că avem o mică colecție de la editura DPH pe care o citim în fiecare seară înainte de culcare. Crăciunul perfect al Emei, Cuminte de Crăciun, O petrecere minunată de Crăciun, Povestea lui Moș Crăciun, De ce strălucește nasul lui Rudolph sau O scrisoare pentru Moș Crăciun sunt câteva dintre titlurile noastre preferate. Cărțile sunt alese pe sprânceană, cu mesaje frumoase și  ilustrații foarte drăguțe. Vreau să mai cumpăr câteva să le împachtez frumos și să le pun sub brad.

• Planșele reutilizabile pentru colorat de la Micostore

Cel mai mult îmi plac pentru că sunt mari, foarte ușor de colorat și sunt lavabile așa că le poți refolosi. Se colorează cu carioci pe bază de apă și există unele modele de carioci și pentru bebeluși cu vârful mai rotunjit.

• Jucăriile Bumbu Toys, jucării artizanale din lemn

Îmi plac pentru

• Că au o gamă variată de jucării, împărțită pe vârste, educative sau inspirate din natura, care invită copiii să recreeze situații de viață surprinse în poveștile copilăriei. Dând jucăriilor un sens, imaginația lor infinită îi poartă în lumi pe care habar n-aveau că există și care se cereau descoperite.
• Că sunt făcute manual, fiecare jucărie e finisată individual și are linii și particularități specifice, în funcție de bucata de lemn din care a fost confecționată.
• Că cele vopsite sunt non-toxice, dar că există și nevopsite care invită copilul la a-și personaliza jucăria în funcție de preferințele sale.
• Că readuc la viață basme populare prin jucăriile tradiționale românești și apropie de generația actuală, povești străvechi, legende sau datini populare care fac parte din cultura și tradiția românească.
• Materialul din care sunt confecționate este unul viu așa că interacțiunea copiilor cu lemnul și culorile naturale, stimulează într-un fel ziditor și armonios dezvoltarea și creșterea emoțională și cognitivă.

Dacă și voi știți jucării drăguțe și educative ce merită să le facem faimoase, scrieți-mi vă rog în comentarii. Spread the joy! 🙂

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul 5 idei de cadouri pentru copii mici apare prima dată în Zburătoarea.

Există undeva în celălalt capăt al țării, o mămică pe nume Camelia care s-a gândit să facă bijuterii din amintiri. Pentru că a privit cu melancolie trecerea timpului și cât de repede i-au crescut copiii și pentru că a știut că amintirile vor fi singurii martori la toată acea perioadă minunată. Și așa a creat pandantive și cercei, inele și brățări care să conțină o bucățică din ce ne este nouă drag.

Bijuteriile sunt concepute cu migală și atenție pentru detalii. Pe lângă materialul personalizat (lapte matern, șuviță de păr sau cordon ombilical) mai pot conține flori sau alte materiale și texturi care le fac să fie delicate și deosebite. Așa cum sunt clipele de care vrem să ne amintim. Unice.

Ce înseamnă pentru mine acest pandantiv?

O  bijuterie care adună peste 4 ani de alăptare (alăptare care continuă și acum), clipe de magie alături de Sara, apoi de Mara și care se întâmplă și astăzi cu amândouă. Un pandantiv pe care nu mă mai satur să-l privesc, cu cercul frumos finisat, cu șuvițele de păr prinse în rășină, cu perla de lapte matern în formă de inimă, așa cum a fost și pentru mine perioada de alăptare, o dragoste continuă, întregită de cuvinte, mângâieri și îmbrățișări. O apropiere fizică, o atașare pe care nu o s-o mai am niciodată cu fetele mele, nu sub forma asta. O perioadă magică, incredibilă, cu provocări și reușite.

Pandantivul de la Aniami’s o să stea lipit de pielea mea la fel cum au stat fetele mele în perioada alăptării. O să fie cald, o să-mi asculte bătăile inimii și o să-mi simtă respirația așa cum au făcut-o și ele de atâtea ori. De fiecare dată când o să-l privesc o să-mi amintesc cu drag că alăptarea e iubire.

Cum sunt bijuteriile Aniami’s?

CONCURS

Articolul Bijuterii din lapte matern sau cum să ai grijă de cele mai frumoase amintiri + CONCURS apare prima dată în Zburătoarea.