Știu, concediul de creștere vine o dată cu un copil. Sunt strâns legate unul de celălalt. Naști, pui pe hold tot ce făceai până atunci și te dedici copilului. Că e mic, că are nevoie de tine.

Și apoi nu o fi România în top 10 țări care oferă condiții favorabile aducerii copiilor pe lume, dar măcar oferă o lege prin care poți sta acasă, până aproape împlinește cel mic 2 ani de zile beneficiind și de indemnizația de creștere.

Vă ziceam că acest concediu vine firesc, aproape în majoritatea cazurilor, mama este cea care renunță la serviciu și rămâne acasă cu cel mic. Dar sunt și cazurile în care tații, dintr-un motiv sau altul, aleg să facă fix același lucru.

Unii construiesc o casă în doi ani, alții pornesc afaceri și descoperă cheia succesului. Eu m-am hotărât să-i dau Marei cam ce i-am luat Sarei și aici mă refer la timp valoros cu maică-sa. Timp pe care nimeni nu i-l mai dă înapoi. Timp în care cresc o dată cu copilul meu. Doi ani în care eu mă reinventez ca mamă, iar fetele mele își reinventează universul, cu mama lor acasă.

Am fost mamă dar nu cu normă întreagă

Nu vă imaginați că până acum n-am fost mamă, doar că nu aveam normă întreagă. Întorcându-mă la serviciu atunci când Sara avea doar cinci luni, n-am fost cu adevărat aici. Știu, fiecare mamă a sacrificat ceva. Regretul meu cel mai mare este că am ales să-mi continui pregătirea, iar soțul meu a intrat în concediu de creștere copil. Financiar, ne-am descurcat. Emoțional nu prea.

Am simțit această întoarcere de parcă n-am fost nici la muncă, nici acasă. Nu cu adevărat. Nu cum mi-aș fi dorit să fiu. Alăptarea s-a întâmplat cu mari eforturi din partea mea de a face rezerve de lapte. Cu toate astea, sunt recunoscătoare că am alăptat mai bine de doi ani și jumate. Totuși, diminețile mele erau groaznice atunci când mă suiam în mașină, pe drum spre muncă, cu imaginea bebelușului meu care efectiv trăgea de mine în hohote de plâns. Sentimentul de vinovăție trona în interiorul meu până mă întorceam acasă și îmi îmbrățișam copila strâns, ca după o mare despărțire. Ea îmi sărea în brațe iar eu simțeam că nu merit un copil atât de minunat.

Mai erau și discuțiile alea care tăiau ca un cuțit în carne vie, cu câte o mămică care dădea ochii peste cap când auzea că am renunțat la concediul de creștere. N-ai cum să înțelegi, tu nu stai acasă, deși exact atunci încetam să o mai ascult și îmi imaginam că-mi țin copilul în brațe, că râd cu el și că ne hârjonim. Poate nu stau mereu acasă, dar sunt mereu cu gândul acolo.

Îmi aduc aminte foarte bine discuția cu Laura Markham, fondatoarea ahaparenting.com cum îmi zicea: Fii acolo pentru ea, atât cât se poate. E mai important să petreci timp de calitate chiar dacă e puțin, decât să stai cu copilul tău toată ziua și să nu fii acolo. Cuvintele ei mi-au mers la inimă, deși eu m-am mai biciuit o perioadă pentru alegerile mele.

Nu vă închipuiți că un concediu de creștere copil înseamnă relaxare

Din capul locului eu am zis că nu ar trebui să se numească concediu. Ești practic tot la job, doar că 24 din 24 de ore. Fără pauze, fără concedii de recuperare sau medicale, fără nimic.

Și aici aș vrea să punctez cu un lucru. Mi se pare extrem de important ca omul care petrece atât de mult în preajma copiilor să-și găsească niște resurse de unde să se încarce cu energie, răbdare și cu multe alte atribute pe care ar trebui să le aibă un părinte. O să râdeți dar nu parte cu schimbatul scutecelor este cea mai împuțită…

Cu toate astea copilul are nevoie de mamă în primii doi ani din viață

Articolul Să-mi iau concediu de creștere copil 2 ani de zile a fost printre cele mai bune decizii apare prima dată în Zburătoarea.

Pe tine și pe soră-ta. Umplându-mi brațele goale ce se cereau umplute. Descrețindu-mi fruntea încercănată de la nimicuri trăite până să vă am pe voi. Nimicuri, pentru că ceva-urile au apărut abia după ce am născut.

Atunci a început totul să conteze mai mult.

M-am reinventat ca femeie, soție, mamă în clipa în care te-am ținut pentru prima dată în brațe. Am închis ochii și mi-am amintit că fix acum trei ani trăiam aceeași binecuvântare, doar că atunci era pentru prima dată, cu sora ta mai mare.  Acum am norocul să te am și pe tine. Ce-oi fi făcut bine, cum de mă iubește atât de mult Dumnezeu?

Am și uitat cum te-ai rostogolit prima dată, când mi-ai umplut zâmbetul cu primul tău gângurit, care a fost ziua când te-ai ridicat în picioare, sprijinind o cutie de carton, cu corpul tău firav ce tremura din fiecare încheietură.

Parcă am uitat și primele zile cu tine în spital, atunci când erai prea mică pentru perfuzia urâtă și antibioticele ce trebuiau să-ți fie administrate. Momentele alea au trecut ca un vis urât pe care-l arunci în sertarul uitării, în clipa în care ai deschis ochii și ți-ai dat seama că nu a fost decât un coșmar.

Ce nu am uitat, însă este clipa în care te-am întâlnit prima oară. Eu agonizând, tu mirată, cu lacrimi în ochi, după un plâns strașnic. Amândouă am așteptat momentul ăla deși eu am știut de dinainte că avea să fie minunat, unul dintre cele mai frumoase din viața mea. Să te nasc.

Pentru că am știut-o dintotdeauna, chiar dacă e scrisă în genetica ființei noastre, chiar dacă începe ca un instinct și crește pe zi ce trece, chiar dacă așa se întâmplă, de când s-a făcut lumea, ca ceva firesc, între o mamă și puiul ei. Să te iubesc.

Și mă gândesc mult la treaba asta. Când îți miros ceafa de bebeluș cu iz de lapte, când îți măsor degetele și constat că nu sunt nici măcar jumate din ale mele, când buzele mele îți sărută tălpile mici și umede, când privirea ta o întâlnește pe a mea și totul se încheie cu un zâmbet ștrengar, al tău, în colțul gurii, când îmi umpli ziua, ca cea mai mare binecuvântare pe care am am primit-o în dar.

Te iubesc pentru că te iubesc și nimic mai mult.

Și te-aș iubi și dacă ai fi brunetă, cu ochi căprui sau băiețel. Și dacă ochii tăi ar plânge în loc  să-mi zâmbească ștrengar. Te-aș iubi în orice fel ai gânguri și orice ai face. Pentru că nu ține de mine, de rațiune ci de inima mea. Și ei nu pot să-i explic de ce și cum. Ea face doar ceea ce știe. Să iubească.

Te strâng la piept cu putere, îți simt respirația caldă, îți admir fâlfâitul genelor iar lumea mea devine mai frumoasă. Copile!

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Te iubesc pentru că te iubesc apare prima dată în Zburătoarea.

Dar cred în:

• urmărirea evoluției bebelușului, de la o zi la alta, de la o săptămână la următoarea și tot așa;
• număratul scutecelor pline cu pipi care îmi indică cum se hidratează copilul și numărul de scaune, culoarea și consistența lor;
• starea fizică a celui mic, achizițiile pe care le are și stadiul în care se află, la puseu sau nu;
• starea neurologică, felul în care îi umblă ochii în cap, cum ne urmărește , cum reacționează la stimulii exteriori;
• somnuri bune, stare vioaie fără plânsete lungi (nu mă refer la mârâieli ci alea de durere);
• urmărirea suptului activ și alimentația cu hrană sănătoasă, preparată în casă, procurată, pe cât se poate din alimente de la țară, din surse sigure.

Povestea sună așa. Pe grupurile de pe facebook, văd tot mai multe mame care se îngrijorează că bebelușii lor nu iau în greutate. Câteodată se sfătuiesc cu medicul pediatru unde li se recomandă laptele praf, alteori se panichează singure că sânii lor nu ar produce suficient lapte, ba chiar ar putea să vină o zi în care laptele să dispară din senin. Concluzia e una singură, cântarul e cel care grăiește adevărul, dacă bebelușul e sănătos sau nu. O fi chiar așa?

Cât de relevantă este cântărirea zilnică a copilului? Sau de ce ar fi mai important ca el să fie grăsuț și nu doar sănătos?

Pe site-ul OMS există grafice care arată în funcție de vârstă, înățime și greutate, cam care ar fi curba normală de creștere a unui copil. Nu toți pediatri urmăresc acele grafice, bănuiesc că de asta unii recomandă diversificarea înainte de șase luni sau completarea meselor cu lapte praf. Atenție, nu vorbesc de acele cazuri grave în care copilul nu ia în greutate și este cu mult sub minimul graficului. Sunt și excepții de genul ăsta, însă, la fel ca în situația alăptatului, este important să cerem mai multe păreri medicale înainte să ne aruncăm asupra cutiei cu lapte formulă. Pentru că intrăm într-un carusel din care cu greu se mai poate ieși.

N-am putut să ripostez, nu știam ce e de zis în asemenea momente. Mi-am făcut cruce cu limba în gură și am ieșit din cabinet.

Medicul pediatru care a vaccinat-o pe Mara,  m-a atenționat, printre altele, că dacă pierd laptele, de parcă laptele e un portofel pe care uit să-l îndes bine în buzunar, ar fi bine să continui hrănirea bebelușului cu lapte vegetal. Un sfat grav care mi-a ridicat părul de pe mâini fix în clipa în care creierul meu l-a procesat. Oare zeama în care au stat niște semințe poate să-i asigure unui bebeluș toți nutrienții de care are nevoie? Bineînțeles că nu!!! Prelegerea a continuat cu atenționarea către mine, cum că din cauza lactatelor pe care le consum o să mă pricopsesc cu cancer de colon înainte de 40 de ani! N-am putut să ripostez, nu știam ce e de zis în asemenea momente. Mi-am făcut cruce cu limba în gură și am ieșit din cabinet.

La următoarea vizită, după o cântărire, aceeași doamnă doctor a refuzat să o vaccineze până nu aduc un bilet de la medicul meu, că Mara e clinic sănătoasă și că are o greutate conform vârstei. Cântarul din acel cabinet spunea că fetița are cu sute de grame mai puțin decât știam chiar și eu. A plecat, m-am întors cu biletul medical în mână și cu o greutate diferită în cap, ce credeți, unele cântare electrice se mai strică. Nu, n-am mai dat pe acolo chiar dacă medicul acela profesează și astăzi.

Mara s-a născut cu trei kilograme. Pentru că a luat o infecție din spital (spitalul privat unde am născut) a stat aproape o săptămână internată la Gr. Alexandrescu unde a făcut un antibiotic care i-a afectat flora intestinală. În ziua treișpe de viață avea 2700 gr. Pe parcursul primelor luni, fetița mea a luat în greutate modest, aproape de linia de plutire, dar fiind și mai lungă decât media copiilor de vârsta ei, nu ne-am îngrijorat niciodată. Am urmărit să umple scutecele, să aibă scaunele normale, să fie activă și să aibă o stare de sănătate bună. Fetița s-a dovedit a fi un titirez, în sensul în care la șase luni merge în patru labe și se ridică în picioare. Toate achizițiile pe care le-a avut până acum au fost UAU pentru noi, poate și din cauza faptului că o vedeam foarte mică.

Oare nu aveam suficient lapte?

Înainte să împlinească șase luni am fost la control la medicul pediatru. În ultima lună, Mara luase 200 de grame în greutate și sfatul pe care l-am primit a fost completare cu lapte praf. M-am speriat. O vedeam și eu mai slăbuță dar oare era subnutrită? Copilul vesel și energic care aleargă prin casă ,după pisică, în patru lăbuțe? Fetița care nu stă o clipă să-i schimb pampersul sau hainele? Care se agață de tot ce prinde ca să se ridice în picioare și apoi, în felul ei comic și dezechilibrat, tremurând în încercarea de a sta cât mai mult așa? Oare nu aveam suficient lapte?

Este drept, Mara nu e o ahtiată după sân, așa cum era soră-sa, dar am presupus că e normal ca cele două fetițe să fie diferite. Însă mă întrebam serios dacă refuză laptele matern pentru că stătea destul de puțin la sân.  Alergii, nici vorbă de așa ceva, aș fi observat vreun semn, o erupție, stări de vomă, etc.

Ce faci când nu știi ce să faci? Mai ceri o părere!

Am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe Roxana, de la Pedilactis. Trebuia să vorbesc cu un consultant în alăptare, aveam nevoie de încă o părere medicală avizată. O bănuiam pe Mara de fren dar  asta nu mi-a făcut probleme în alăptare, așa că nu am programat-o niciodată pentru un consult în sensul ăsta.

Câteva zile mai târziu, în cabinetul de la Pedilactis, am aflat următoarele:

• Mara are fren, și unul serios, motiv pentru care își suge degetul și nu preferă sânul decât atunci când îi este cu adevărat foame. Explicația ar fi că poziția cu degetul în jos e mai puțin deranjantă decât atunci când mănâncă piept.
• Este un copil hiperactiv, sănătos fizic și neurologic și are o dezvoltare normală.
• Este mult mai înaltă decât media vârstei ei.
• Se recomandă începerea diversificării și urmărirea evoluției creșterii.

Roxana (îi mulțumesc mult pentru profesionalism și amabilitate) m-a asigurat că dacă are cinci supturi bune pe zi și două mese de mâncare, atunci situația e sub control și nu ar trebui să-mi mai fac griji. Găsiți pe Pedilactis un articol foarte util despre cum crește bebelușul în primul an de viață, scris de Roxana Hristianovici. Cu grafice de la Organizația Mondială a Sănătății și explicații de interpretare a lor.

Trei săptămâni mai târziu, în control la un medic pediatru în care am mare încredere și pe care am ales să-l păstrez (e complicat, medicii buni sunt foarte aglomerați), Mara ia bine în greutate, are o dezvoltare normală și armonioasă și nu este nevoie de un cântar să-mi zică asta, toate celelalte semne sunt evidente.

Cu excepția puținelor cazuri care o impun, adică o creștere mică în greutate, cauzele fiind adesea asociate cu diferite afecțiuni, nu mai cântăriți copilul zilnic. O dată a avut scaun, altădată ba, într-o zi a mâncat mai mult, în alta a dormit. Pusul copilului pe cântar și monitorizarea lui atât de deasă nu e concludentă și nu face decât să vă inducă stări de panică și îngrijorări în plus.

Ca o concluzie

Niște lucruri pe care le-am reținut din articolul Roxanei:

„Un sugar care nu ia în greutate conform graficelor si care are o curba de creștere aplatizată NU trebuie sa primească ca prima intenție completare cu lapte praf.

Un sugar nu trebuie să se păstreze pe percentila de la nastere. De fapt, doar 12% dintre aceștia își păstreaza percentila, conform Asociatiei Australiene de Alăptare.

Primul gest este să fie evaluat suptul copilului. Nu se începe diversificarea inainte de 6 luni pentru că sugarul este prea slab sau prea gras.” (sursa aici)

Photo by Lydia Winters on Unsplash

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Folosirea zilnică a cântarului de bebeluș afectează starea de bine a mamei apare prima dată în Zburătoarea.

Nu sunt o exagerată. Sau cel puțin așa cred io. Sunt mult mai relaxată ca la primul copil. Tot mi se zbate inima în piept când plânge și încă mă înțeapă în coșul pieptului, dar e firesc, doar copilul e un fel de extensie a ta, e natural să nu fii bine când nici el nu e.

Am scris despre somnul Sarei aici. Am povestit cum săgetam cu privirea fiecare doamnă care vorbea tare la telefon când trecea pe lângă noi, cum îmi venea să sar la gâtul oamenilor care alergau prin parc și țipau unii după ceilalți, cum mă rugam în gând să nu o trezească sunetul sirenelor de la ambulanță. Și nu sunt o exagerată. Credeți-mă pe cuvânt!

Când legeni două ore în brațe un copil de șase kile, timp în care ai nenumărate încercări să-l pui în pătuțul lui, dar degeaba căci nici nu îi lipești bine obrazul de așternut că se trezește cu niște ochi mari de parcă nu ar fi adormit niciodată, și brațele te dor, și răbdarea e la final, că de, și tu ești nedormită și nespălată dar cel mai important neînțeleasă de cei din jur, și bebe adoarme într-un final în care planetele s-au aliniat și soarele a ieșit de după norul ăla mare și gri închis, atunci îți dorești ca lumea să muțească măcar pentru jumătatea de oră în care poți să expiri ușurată și să stai pe o bancă fără să faci nimic, dar nimic, dom’le.

Suntem de ceva vreme mutați într-un bloc nou. Am fost printre primii care s-au mutat aici, așa că urmează o perioadă lungă de concerte cu bormașini și ferăstraie electrice. Aș putea să jur că vecinul de lângă noi își face singur mobila și la fiecare două minute mai bate un cui. Sau poate își pune lambriu și îl fixează cu hall șuruburi. Habar n-am ce face și nici nu pot să am pretenția să respecte vreun program de liniște că deh, toată lumea în blocul ăsta se muta. În dormitorul mic se dau găuri cu bormașina, în dormitorul mare se aude vecinul care face pe scuptorul, în living e un zgomot de ai impresia că șantierul e la noi în casă.

În fiecare zi o adorm pe Mara și mă rog să doarmă măcar jumătate de oră. De cele mai multe ori o iau în manducă și mergem să ne plimbăm pe afară, dar vreau și eu un duș, o ciorbă și astea nu le pot face în parc. Mai sunt și momentele alea când ai copilul miorlăit că îi cresc dinții și după ce îl legeni o oră în cap, de poți să juri că ești mai robot decât Terminator, zgomotele  bormașinii vecinului o iau de la capăt.

Momentul ăla când ai adormit copilul iar un vecin dă cu bormașina… neprețuit!!! :(((

Photo by Chiến Phạm on Unsplash

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Momentul ăla când ai adormit copilul iar un vecin dă cu bormașina apare prima dată în Zburătoarea.

Credit foto: Photogenica pentru Ielm.

Fetița mea cu ochi albaștri, iarăși te-ai uitat la aștrii și ți-ai dat seama că foalele nu mai e pe cer. A apărut în schimbul lui o lună mare și clară, la fel ca privirea ta șugubeață atunci când mă rogi seara să citim din cartea cu ocielu. E cartea preferată a lunii noiembrie și deși am intrat în decembrie, nu pare că vrei să renunți la obiceiul din a rememora aventurile de peste zi a celui mai îndrăgit șoricel din casa noastră. Știu, ordinea am învățat-o. Mai întâi ne spălăm pe ii, ca să nu se strice de atâta tic băut înainte de culcare (uneori vrei și psipsi să-i înmoi în lăptic), apoi spunem împreună ciunea, așa, în felul nostru năzdrăvan și cât mama îți cântă vito, vito, lită ciau, tu te întinzi după cartea cu ocielu ca să-i spunem și lui nati ună.

Este una din serile alea în care ți-ai pus singură pijamaua și sietele în cioale. Și, după ce te-ai băgat sub plapumă, ai zărit pisita la geam și ai zâmbit hoțește. Cineva a uitat-o pe Tina pe balcon și acum, pisica defilează pe balustradă cu imaginea lunii conturându-i trupul zvelt de felină băgătoare de seamă? Mai devreme, fugărea un ci prin casă și tu râdeai în hohote cu râsul pe care îl știu atât de bine de pe vremea când erai încă un bebeluș.

Degeaba pliz, să mai citim din carte, e târziu deja și Sașa trebuie să facă nani. Da, e adevărat și Ninina doarme, și Mimi, și Dodo, Fifi, Fufi, și baba care între timp s-a transformat în bita. Toți s-au băgat la somn. Închide ochii și imaginează-ți oaoa titi desenate pe perete. Hai, noapte bună. Și eu besc la tine.

Legendă :  Foale = soare  ;  ocielu = șoricelul  ;  ii = dinți  ;  tic  = lăptic  ;  psipsi  = biscuiți  ;  ciunea = rugăciunea  ;  vito vito lită ciau = twinkle, twinkle, little star  ;  nati ună = noapte bună  ;  siete = șosete  ;  cioale = picioare  ;  pisita = pisica  ;  ci = păianjen  sau țânțar  ;  pliz = please (te rog)   ;  Sașa = Sara  ;  Ninina = Irina  ;  Mimi = Minnie  ;  Dodo = Tudor  ;  Fifi = Filip  ;  Fufi = Sofi  ;  Baba, bita = bunica  ;  oaoa titi = desene  ;  besc = iubesc ; șame = foame.

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Când spui ciunea si Pa la foale apare prima dată în Zburătoarea.

-Ești norocoasă!

-Știu!

-Ai două fete minunate!

-Am!

Nu o să povestesc despre previziunile astrologice, nici dacă soarele guvernează vreo planetă (am auzit-o pe Neti toată copilăria mea, așa că sunt familiarizată cu termenii). Deci nu despre zodii este vorba, nici despre lecția de astronomie.

Vă zic doar un gând. 

E vorba despre o mamă, ca oricare alta, care s-a trezit într-o zi, locuind în capitală,  măritată cu un bărbat minunat, și de copiii ei. Unul, cu raze de soare în părul creț și ochii rupți din albastrul cerului, celălat, cu steluțe în privire și zâmbet poznaș de bebeluș care s-a născut tocmai când luna era plină, ba făcea și o  eclipsă și sărbătorea 50 de ani de la misiunea Apolo 11.

Mai simplu, gândul e despre soarele și luna din viața mea. Cele două fete cucuiete care îmi luminează zilele. Pentru ceilalți, două fete obișnuite, pentru mine sunt totul. Și culmea, până să le am habar n-aveam că așa se simte fericirea. Căci e o dragoste care te umple, te energizează și te face să îmbrățișezi viața cu o poftă și mai mare. Și crești, te schimbi, așa cum niciodată nu te-ai fi gândit să o faci.

Asta fac copiii. Te învață cum să devii un om mai bun, mai înțelept, echilibrat. Te fac să împingi limitele și să nu renunți la vise. Îți arată cum e să copilărești, din nou, în caz că ai uitat și te-ai lăsat purtat de o maturitate excesivă. Îți reamintesc să te joci, să râzi cu glas tare, în hohote, dacă e posibil. Să alergi desculț, fără să-ți fie teamă, să îndrăznești, atunci când primul instinct îți zice să stai la locul tău, pe scaun, să încerci, să guști, să cânți, să sari, să dansezi, să fluieri, să trăiești!

Copiii îți arată cum să trăiești, să speri, să iubești! Și asta poate fi o lecție la fel de valoroasă ca importanța soarelui și a lunei! Pe care (nu v-am zis??? ) îi am în viața mea!

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter

Articolul O mamă din București se laudă că are un soare și o lună apare prima dată în Zburătoarea.

Îți scriu ție pentru că, pe tine te am de puțină vreme în brațele mele! Până acum mi-am umplut mâinile cu sora ta și mi-am luat dragul de acolo.

Draga mea fetiță,

Abia am început să mă obișnuiesc cu mirosul pielii tale, cu nasul tău călduț în sânul meu, cu piciorușele care mă împung, de pe cealaltă parte a burticii, de data asta, cu pomeții umflați cu lăptic și multă dragoste, cu ochii tăi mari și curioși care mă măsoară de sus până jos de fiecare dată când intru în camera ta, …cu tine.  De fapt camera este a noastră pentru că nu m-am îndurat să las nici măcar un perete să ne despartă. Te-am dorit prea mult ca să nu te am aproape de mine în fiecare moment al zilei.

Dragă copile, te-am iubit de dinainte să știu că începi să crești în mine. Când am aflat că o să te am, am zis că nu contează dacă o să fii fetiță sau băiețel, nici măcar nu-mi pasă cu cine o să semeni, tot ce e important e să te naști cu bine și să fii sănătoasă. Să ne dăm întâlnire la termen, la maternitate, eu prea obosită să primesc musafiri, tu prea dornică să stai pe pieptul meu, să-mi simți pulsul inimii, să ne cunoaștem.

Și așa a fost, ai venit ca o binecuvântare în viața noastră, să ne faci să zâmbim atunci când îți vedem chipul nevinovat de bebeluș. Să nu ne mai săturăm să te privim, iar atunci când vorbim cu tine, vocea să ni se subțieze într-un mod stupid, pe care înainte nu îl agream, dar care acum ni se pare atât de firesc.  Să pupăm zilnic piciorușe dolofane, să nu ne mai săturăm de mirosul tău de lăptic, să ne fie dor atunci când suntem în cealaltă cameră. Copile, ne-ai învățat să te iubim mai mult și mai mult, noi neavând habar că nu există o limită…

În clipa în care am ținut-o în brațe, pentru prima dată, pe surioara ta, am știut că te doresc și pe tine. Atât de simplu. Un sentiment pe care nu am știut să-l explic, dar eram convinsă că e acolo. Căci îmi umplea inima cu emoție și dragoste și mă făcea să simt că toată lumea asta mare mă iubește. Trebuie să fi făcut ceva bine, să te am!

Deși ești foarte mică, ai în ochi o înțelepciune aparte.

-Zâmbește și cu ochii! îmi spune bunica ta.

-Cu toată ființa ei, e un copil care se bucură din suflet!

-Dar are o seninătate în privire, zici că e om mare!

-Așa sunt copiii, se spune că ei cunosc deja lucruri pe care adulții nu le pot înțelege!

Dar adevărul este că habar n-am cum sunt toți copiii! Dar știu că tu ești a mea și e minunat să te am, să te țin strâns în brațe, să te învăț, să te descopăr, să te alint, să te iubesc. Așa cum știu eu, poate stângaci, poate anapoda, dar cu toată inima mea plină de drag pentru tine.

Tresar și acum ori de câte ori îți aud plânsul de bebeluș. Stomacul meu se strânge și simt cum mă apasă. Mă doare să nu te știu bine, mi-e greu să te am bolnavă, tu ești extensia mea, când tu suferi, mama ta suferă o dată cu tine. Pentru că nu pot controla ce mi se întâmplă, stă scris în legile naturii. Mama își iubește puiul, orice ar fi.

Te iubesc la fel cum știu că o iubesc pe sora ta și la fel cum știu că îl am alături pe bărbatul visurior mele.

-Nu semănă cu Sara! îmi zicea el șoptit, după ce te-am adus la maternitate!

-Nici nu trebuie să semene! Seamănă cu ea, fetița noastră pe care ne-am închipuit-o în vis! 

-E perfectă!

Și așa a început viața noastră în patru.  Patul nostru s-a lărgit și ți-a făcut  loc între burțile noastre, acolo unde știm că-ți place mult și mai mult! Pentru că loc în inima noastră aveai de ceva vreme. De când te-ai ițit ca un gând, că ți-ar sta bine lângă sora ta!

Citește și Îți mulțumesc, copile!

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Dragă copile… apare prima dată în Zburătoarea.

foto: Aliona Danilescu

Cum e cu al doilea copil

De câteva săptămâni, la noi în casă, hota merge încontinuu. Când nu îi dăm de cap apelăm la foehn. Aspiratorul este artileria grea sau ultima soluție atunci când nimic nu mai funcționează. Cânt, mă legăn, fac dansul ploii, tot ce este necesar ca cea mică să adoarmă!

În jurul meu aud: ești la al doilea copil, ar trebui să știi să te descurci. Adevărul este că știu, dar în felul meu. Tot trebuie să deslușesc în fiecare zi misterul de ce plânge. Tot trebuie să legăn, să cânt, să alăptez, să plimb în brațe și să bat pe spate în așteptarea unui râgâit. Diferența este că nu mai am așteptări și nu-mi mai fac planuri. Mă bucur de mirosul de bebeluș, de picioarele calde lipite de burtica mea, de oftatul Marei atunci când doarme.

Pentru că mai am un copil care vrea atenție și timp pentru el, viața cu 2 este o provocare!

Să fii la al doilea copil nu înseamnă că îți va fi mai ușor ci doar că ai habar ce te-așteaptă. Dar calmul, răbdarea și energia sunt resurse cu care trebuie să te încarci indiferent la al câtelea copil ești! Ca saltul cu parașuta, o nouă experiență cu totul diferită chiar dacă încă mai porți în minte amintirea proaspătă a săriturii de data trecută. Adrenalina e prezentă de fiecare dată.

Sunt multe lucruri pe care le-am uitat, sunt altele noi pe care le învăț acum pentru prima dată. Partea faină este că Mara îmi amintește mult de Sara când era bebe. Am găsit asemănări în gesturi, în reacții, în privire. Și chestia asta îmi place pentru că uitasem total cum era Sara când era mică și pentru că mă emoționează să știu că sunt surori și vor avea o relație specială una cu cealaltă.

Ce mi se pare nou

Înafară de copilul propriu-zis?

Din păcate am fost nevoită să trăiesc experiența spitalicească cu un nou-născut. A fost îngrozitor, dar a trecut repede și acum suntem bine. L aprimul bebe am fost feriți de spital și Sara nu a fost niciodată internată. Sperăm ca experiența să nu se  mai repete.

Pe de altă parte, alăptarea a funcționat strună de data asta. Aveam experieța Sarei, am scris aici povestea noastră de alăptare, așa că am lăsat firescul să-și facă treaba. Atașarea a fost corectă și Mara ia bine în greutate. Nopțile sunt grele, dar practicăm cosleepingul așa că fetița doarme mai mult și mai bine când îmi aude respirația și mă știe lângă ea. Soluția pe care am găsit-o a fost un pătuț de bebe lipit de patul mare.

O altă chestie nouă care îmi arată cât sunt de diferiți copiii este că spre deosebire de Sara. Marei îi place foarte mult să doarmă pe burtică. La început m-a speriat și stăteam perioade lungi să o veghez să poată respira cum trebuie. Din fericire, își poate ridica singură capul, și se împinge în mâini să-și schimbe poziția de pe stânga pe dreapta, singurică. O altă diferență este că Mara nu adoarme la sân așa cum o făcea Sara. Așa că trebuie să inventez noi rețete și metode prin care să-l aduc pe Moș Ene pe la gene. Despre cum dormea Sara, am scris aici.

Unde simt că nu mă descurc

La început am avut mare nevoie de mama și m-am bucurat că a putut să mă ajute. Deși Sara își iubește surioara și este emoționată că avem un bebe în casă pe care să-l hrănim, spălăm, schimbăm, îmi dau seama că în mintea ei s-au produs niște schimbări și că are momente în care e extrem de geloasă. Reacția ei este firească pentru un copil de trei ani. Dintr-odată, mama care era doar a ei trebuie să se împartă în două și acest sentiment nu e deloc confortabil. Schimbările vin în lanț cu o grădiniță nouă și în curând cu mutatul în noul apartament. Aici, mama mea a avut un rol important pentru că a avut grijă de bebeluș pentru ca eu să petrec mai mult timp cu Sara.

Mi-am dorit ca totul să fie firesc și am încercat să le acord atenție amândurora în funcție de nevoile fiecareia. Nu este simplu, știu că Sara își iubește surioara, dar eu trebuie să mai învăț cum să gestionez relația dintre ele. Să trag multe guri de aer în piept și să-mi amintesc mereu că felul în care reacționează este suma trăirilor și a emoțiilor pe care le interiorizează! Că nu știe exact cum să-și gestioneze fiecare emoție, că nu are în spate experiența altor frațiori pe care să-i primească în familia ei. Că este doar o fetiță de trei ani care ne iubește, iar răbdarea și explicațiile sunt singura metodă prin care îi putem arăta că este de neînlocuit. Dragostea noastră de părinți nu se împarte ci se înmulțește!

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Să fii la al doilea copil nu înseamnă că este mai ușor ci doar că ai habar ce te-așteaptă apare prima dată în Zburătoarea.

Este bine să nu ai așteptări! Așa nu poți fi dezamăgit/ă!

Îmi aduc aminte de mine acum câțiva ani. Cel mai mare șoc al meu a fost faptul că m-am simțit legată de mâini și de picioare cu un bebeluș în brațe. Îmi imaginasem un pic diferit lucrurile. M-au prevenit ceilalți că o să mi se schimbe viața, însă, eram sigură că nu e chiar așa. Stăteam non-stop cu un nou-născut în brațe și nu-mi venea să cred că nu am prevăzut treaba asta. Mi-aș fi făcut stocuri de haine acasă, mi-aș fi umplut frigiderul și cămara. Aș fi angajat două-trei persoane să mă ajute, să nu mi se pară atât de greu.

Treaba este că aveam alte așteptări. M-am acomodat în primele zile, nu am avut de ales. Am tras de multe ori aer în piept și am acceptat că, pentru pentru o perioadă, EU o să fiu pe locul doi. A fost mult mai ușor apoi să fac față provocărilor. Fără să-mi mai propun nimic, doar am avut grijă de bebeluș și printre rânduri m-am ocupat și de alte lucruri.

La al doilea copil am pornit fără să-mi mai fac niciun plan. Mi-am luat liber, un timp, de la mine și de la ceilalți și am zis, fie ce-o fi, cineva mic are nevoie de mine 24 de ore din 24 așa că lumea poate să mai aștepte. În momentul în care mi-am asumat asta, am fost bine cu bine.

Ce vreau să zic de fapt este: ca să fiți bine trebuie să fii tu bine.

Dacă ești proaspăt mămică încearcă să nu pui presiune pe tine și nu face mai multe decât îți permite cel mic. Profită de clipele astea de început și fiți acolo, unul pentru celălalt. Este dezastru în casă? Cine vine în inspecție? Nu ai gătit nimic? Comandă mâncare, sună-ți cea mai bună prietenă și roag-o să-ți dea o mână de ajutor. Apelează la o bunică, o soacră, la soț. Roagă-i pe ei să-ți ofere șansa să stai cu bebelușul tău în acest al patrulea trimestru de sarcină. Măcar până te dumirești care e codul pin la noul tău copil și te înveți un pic cu softul!

Iar în momentele în care vrei să faci un duș, să dai o fugă până în mall să bei o cafea cu o amică sau atunci când doar vrei să iei o pauză de la atâta bebelușeală, fă-o fără să mai stai pe gânduri. Bebe e bine, dacă tu ești bine. Nu-ți mai face procese de conștiință acolo unde nu este cazul. Nu te compara cu celelalte mămici. Suntem oameni diferiți și ne hrănim cu nevoi diferite. Să fii tu bine înseamnă că și copilul tău este. Pentru că se încarcă de la butoiul tău de energie.

Sunt multe de spus, am trecut prin câteva peripeții în ultima săptămână. Mă așteptam ca primele zile să ne bucurăm în liniște de faptul că bebelușa Mara ne întregește familia.

Trecând peste momentul intens al nașterii, peste următoarele zile în spital și recuperarea după o infecție bacteriană, peste nopțile plânse și grijile care nu-mi dădeau voie să mă bucur așa cum trebuia de bebelușa mea, mă bucur că am ocazia să povestesc despre piele de catifea și miros de lăptic. Despre cum ne ținem în brațe și ne mirăm una de cealaltă! Mie că nu-mi vine să cred că tocmai ea a locuit în burtica mea 9 luni de zile, ei că nu știe cine sunt dar se simte cel mai bine în preajma mea.

Cum îmi cunoaște  mirosul și îmi recunoaște vocea. Cum nu știu dacă râde la mine sau este doar am parte de un bebeluș zâmbăreț. Și nu știu nici dacă s-a acomodat cu lumea asta mare. Habar n-am dacă își dă seama de ce se întâmplă în jurul ei. Știu doar că se întinde ca o pisică atunci când se trezește din somn. Că are pielea moale de parcă toată lumea ei fină e o spumă de bezea. Și felul în care plânge mi se pare delicat. Că doar e fetița pe care mi-am dorit-o și mi-am închipuit-o de atâtea ori.  Plăpândă și firavă, fix cum mi-am imaginat-o!

Și vreau să trăiesc cât mai mult magia acestor clipe de început. Vreau să cad în mrejele mirosului de lăptic și al plescăitului de bebeluș. Vreau să o privesc cum își deschide gurița și cască, încă o dată și iar, și din nou. Pentru că nu mă mai satur de ea și pentru că nici acum nu-mi vine să cred că e a mea, că o am, că ne avem!

Nu-mi lipsește timpul pentru mine și deocamdată mai pot să mă țin, atunci când vreau să merg la baie. Am o prioritate și mi-e drag că e așa. Sunt bine cu mine așa și știu că și ea este!

Și mai am o cugetare. Să ai un copil e un lucru minunat! Să ai doi este o binecuvântare! De la trei în sus cred că este chiar o provocare mai mare și nu mulți au curajul să o înfrunte! Rămân la binecuvantare! 😛

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul Ca să fiți bine trebuie să fii tu bine apare prima dată în Zburătoarea.

M-am bucurat prea repede că suntem acasă cu Mara și că ne petrecem zilele în patru, în tihnă. Perioada de început cu un bebeluș este minunată și în același timp o mare provocare. Pentru că puiul de om vine steril, într-o lume cu multe virusuri, bacterii și microbi și pentru că este prea mic să spună ce are, este important să fim atenți la toți indicatorii pe care îi are bebelușul: de supt, de scaun și urină, de somn, aspect fizic, reactivitate neurologică, etc.

Asta ca o introducere pentru ce urmează să vă povestesc. Ultima săptămână ne-am petrecut-o în spital. Cum cine? Eu cu bebelușa Mara. Am fost internați de urgență la Grigore Alexandrescu din cauza unor episoade de febră. Ca să știți, la nou născut, febra este foarte periculoasă. Pe de o parte pentru că cel mic nu are un sistem imunitar încă format care să-l ajute să se protejeze și pe de alta pentru că nu i se pot administra antitermice (doar novocalmin, in caz de urgente și doar la sfatul medicului).

Primele mele griji au fost atunci când am surprins copilul că gemea în somn. L-am luat în brațe și ardea. Habar nu aveam dacă este febră sau s-a supraîncălzit (nu aveam aerul condiționat încă instalat și nu puteam controla gradele în camere). I-am măsurat temperatura intrarectal și avea 37.8 adică o stare febrilă. Am văzut după felul în care reacționa că ceva nu este în regulă și am dat fuga la un spital privat. Acolo ne-au zis că s-a supraîncălzit dar, totuși, i-au făcut o hemogramă ca să vadă dacă sunt motive de îngrijorare.

Ajunși acasă și în așteptarea rezultatului, Mara a făcut febră peste 38 și am decis să plecăm la spitalul de stat de urgență. Cred că am petrecut cinci sau șase ore la camera de gardă. Asta pentru că trebuia să ne internăm și nu erau paturi libere. Între timp eu stăteam cu sufletul la gură și termometrul la îndemână, mereu făcându-i îmapchetări cu apă călâie și având grijă să nu-i crească temperatura și mai mult.

A fost oribil. Muream și mă nășteam de fiecare dată când auzeam ba că îi crește la loc temperatura, ba că febra dispare și o să fie bine. Două nopți și o zi am stat de veghe în spital, făcându-i împachetări. Simțeam că nu mai pot, plângeam încontinuu și mă rugam ca febra să dispară și să se facă bine. Asta până la medicul curant care a consultat-o și cu o atitudine profesionista, a știut ce analize să-i facă și ce tratament să aplice. Din a treia zi, Mara a început să mănânce. Din a patra deja dădea semne că se recuperează și totul o să fie bine.

Diagnosticul: infecție bacteriană. Nu mă întrebați, nu știu de unde și nici când! Habar n-am nici cum ni s-a putut întâmpla nouă. Dar acum suntem bine, tot răul a trecut, suntem externați și acasă.

Aș vrea să punctez câteva lucruri despre spitalul Grigore Alexandrescu, secția pediatrie 2, acolo unde am fost internate:

• Personalul medical este dedicat și profesionist, lucru care m-a luat prin surprindere. Doctorul nostru curant, excepțional! Asistentele, cu mici excepții, au drag de copii și se comportă civilizat și omenos cu pacienții.
• Sunt foarte mulți rezidenți. Îți răspund politicos la orice întrebare, te informează și te tratează cu respect.
• Condițiile de cazare le depășesc cu mult pe cele pe care le aveam în minte. Mai fusesem internată acum câțiva ani, pe când nu aveam copii și am trăit un adevărat coșmar. Mobilierul este nou, curățenia se face zilnic, există baie și dezinfectant în fiecare salon.
• Nu mi-a plăcut că trebuia sa mergi tu la cantină să mănânci, se ieșea afară din clădire pentru asta, motiv pentru care nu am luat niciodată masa acolo. În plus, nu am înțeles cine îți supraveghează copilul în tot timpul ăsta.
• Nici pe paznicii de la parter nu i-am agreat. Se pare că programul de vizită nu se respectă și e de ajuns să dai o mică atenție ca să intri în salonul unui pacient. În schimb, trebuia să porți ciupici de plastic și halat de protecție ca să nu împrăștii cu microbii de afară pe acolo.

Însă cel mai important lucru este că Mara a fost tratată corespunzător, că i s-au făcut toate investigațiile necesare, că am fost mereu la curent, informată și lămurită de ce urmează să i se recolteze și că acum, datorită lor, suntem acasă, sănătoase și mai voioase ca niciodată.

Urmează perioada de colici, puseurile și alți balauri pe care sunt pregătită să-i întâmpin cu zâmbetul pe buze, atâta vreme cât fetele mele sunt sănătoase. Despre cât de rău este să nu ai copilul bine!, experiența mea cu Sara când a fost bolnăvioară am scris aici.

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.

Articolul În spital cu un nou născut apare prima dată în Zburătoarea.