Cum am înțărcat-o pe Mara. Unde am greșit și ce am făcut bine?
Înțărcarea este o decizie grea pentru mine fiindcă știu clar ce înseamnă alăptarea, care sunt beneficiile ei pentru mamă și pentru copil. Sunt pro alăptare de ani de zile, am încurajat și încurajez mame care se îndoiesc de capacitatea lor de a alăpta, am fost la evenimente despre asta, am citit, am vorbit cu consultanți, am văzut documentare care tratează subiectul alăptării, dar cel mai important, mi-am dat seama pe pielea mea și a copiilor mei despre importanța alăptării și numeroasele beneficii pe care le are.
Înțărcarea este un proces care mă doare, care scoate niște răni la iveală, care mă face să mă simt mai puțin bună, insuficientă, cu toate că știu că este o normalitate și trebuie să se întâmple la un moment dat.
În cazurile ideale, înțărcarea vine atunci când cel mic hotarăște să renunțe, undeva după trei ani, când dispare și refexul de supt.
Să nu-mi săriți în cap că am zis trei ani, sunt poate patru ani sau mai mult, eu sunt pro alăptare prelungită, încurajez toate mamele care fac asta și cred că ce se întâmplă între ele și copiii lor este ceva extrem de intim, frumos și firesc.
În ceea ce ne privește, Mara este un copil care cere mult și des să fie alăptată (mai ales în ultimile luni) iar pentru mine asta a însemnat multe nopți nedormite, multe zile extenuante, mult greu. Știu că dorința ei de a suge des acoperă altă nevoi, ea merge la grădiniță, eu am mai bine de opt luni de când am început munca, nu sunt mereu disponibilă pentru ea, mai e și soră-sa care nu este mereu înțelegătoare și răbdătoare, plus un salt mental pe care îl are în jurul acestei vârste.
Hotărârea mea de a o înțărca este pentru mine și nu pentru ea. Simt cum cad încet, în gol și nu am nimic de care să mă prind. Mă doare să o înțarc dar nu știu cum aș mai putea merge înainte cu alăptarea.
Unde am greșit?
Mara este un copil independent, precoce aș zice, căruia îi place să facă tot fără să accepte niciun ajutor din partea altcuiva. Am sprijinit-o și o sprijin mereu în sensul ăsta, mi se pare important să-și dea seama de ce și cât poate.
Fiind foarte cald în București și având-o pe Mara în vacanță, am vrut să duc fetele la sora mea, să-și petreacă vacanța cu verișorii lor.
Le-am lăsat două săptămâni acolo, perioadă în care, am tot mers la două zile la ele, Mara nu era înțărcată, voiam să fie ăsta un fel de start unde supturile ei se răresc, dar aici am greșit.
Oricât de independent era copilul meu, separarea de el a fost o prostie. Nu am realizat că toată acea independență provenea din legătura noastră siguranțată. Ea era încrezătoare să încerce orice pentru că știa că sunt acolo, orice ar fi.
Când am lăsat-o la sora mea, cu maică-mea (fetele mele o simt ca pe a doua mamă), cu verișorii ei, la curte, cu cățel, cu multe jucării, într-un mediu care, în alte circumstanțe, este ideal pentru o vacanță de vară, Mara s-a simțit părăsită. A apărut anxietatea de separare și nu mi-am dat seama de treaba asta decât în clipa în care am adus-o înapoi la București, acasă, unde a început să fie lipită de mine, să vrea doar în brațe, să mă ceară doar pe mine, să facă urât dacă mai intervenea și o a treia persoană în relația noastră.
Ce am făcut bine?
Mi-am dat timp și am început să mă reconectez cu ea, să o ascult, să o înțeleg, să-i explic că știu cum este ea dar vreau să mă audă și pe mine. Și a înțeles. Copilul meu mic, care abia împlinise doi ani, a înțeles, m-a auzit!
Pentru asta mi-am luat două săptămâni de concediu și am stat acasă cu fetele mele, să mă conectez cu ele și să încerc să-i umplu Marei golul lăsat de lipsa alăptării cu altceva.
Până într-o zi în care, din senin, m-a întrebat singură:
-Mai este?
I-am zis că nu mai este și a continuat să se joace ca și cum doar asta a vrut să știe, iar acum că a aflat, a înțeles și nu are de gând să pună la îndoială cele spuse de mine.
M-am blocat, mi se părea ireal ca fetița mea, care trăgea de bluzele mele nonstop, care se înverșuna să ceară tare și răspicat că vrea sân, care doar așa știa să se aline, în sfârșit, înțelesese.
Așa a decurs ziua, cu Mai e, Nu mai e, Mai e, Nu mai este. la un moment dat era un joc amuzant, venea tiptil, crezând că nu o văd și, dintr-odată, îmi sărea în brațe și mă întreba, apoi se hilizea și iarăși își făcea de lucru cu altceva.
Primul somn, la prânz, a fost vis. A întrebat, am răspuns, a băgat degetul în gură iar eu am ținut-o în brațe câteva minute bune. A adormit repede, îi simțeam mirosul părului de bebeluș care a crescut mult mai repede decât aș fi crezut, o aveam călduță, moale, pe mâinile mele, pe pieptul meu care, în ziua aia, n-a mai alăptat-o.
Dar nu mă mai simțeam tristă pentru că, de data asta, trecerea era lină și ea înțelegea așa cum pricepe un om mare.
Am fost tare mândră de Mara și mi-am dat seama că iubirea noastră nu curge doar prin lapte. Sunt sute de alte feluri prin care pot să o alint, să o dezmierd, să o fac să se simtă în siguranță, să o încurajez, să o protejez, să o ghidez, să o inspir, să-i fiu alături, să o iubesc.
Prima noapte a fost cu multe treziri, dar fără plâns. M-a întrebat, am răspuns, ea a băgat degetul în gură și s-a pus înapoi la somn.
Au trecut trei zile și două nopți, eu o alăptez o singură dată, noaptea, dar e important că Mara nu mai cere și că îmi zice singură că nu mai „este țiți”. Cel mai important, nu mai simt niciun fel de presiune, avem multe momente de tandrețe, multe îmbrățișări, multe clipe de râs în hohote. Până la urmă se întâmplă, așa cum îmi doream. Acum știu că asta ar fi trebuit să fac de la început.
Sunt mai bine de 2 ani de când o alăptez pe micuța Mara
Cu un start neobișnuit, cu o infecție luată din spital la naștere și internare la câteva zile dupa ce am ținut-o prima dată în brațe, cu creștere înceată în greutate, mereu sub grafic, cu fren tăiat abia la vârsta de 1 an, cu pusee de creștere, greve ale suptului și nopți active, cu bune și cu grele, fetița asta mică, ce mi-a furat inima din prima clipă in care am aflat că ea crește în mine, mă face în fiecare zi fericită!
Despre alăptarea ei aș putea să scriu la nesfârșit, clipele petrecute împreună au fost terapie pură pentru mine.
Când, în sfârșit, înțelegi că poți să te bucuri de momentele astea, chiar și de greul din ele, gândindu-te că nu o sa te mai întâlnești cu o așa perioadă frumoasă,
Când realizezi ce fel de conectare înseamna alăptarea, cât de apropiate vă face, ce fel de iubire curge de ambele părți,
Când nu ma poți până îi vezi privirea dulce și atunci știi că ma poți puțin,
Când îți zâmbește șmecherește și tu te pierzi în râsul ei de copil,
Când îi simți mirosul dulce-acrisor de copil năzdrăvan care începe să nu mai fie bebe,
Când toate astea se întamplă și multe altele,
Atunci, acolo, începe iubirea!
Povestea înțărcării
Asta e povestea înțărcării Marei care încă nu s-a încheiat, dar acum avem o direcție. Aș fi vrut să fie mai mult, să dureze cât își dorește ea să fie, dar contextul actual și cursurile la care trebuie să mă duc m-au făcut să-i ghidez eu înțărcare. Este extrem de dureros pentru mine să concep că acesta este finalul unei perioade incredibil de frumoase pe care am trait-o cu ambele fete. Pentru mine, alăptarea lor a fost despre provocări și dragoste, despre limite și rezistență, despre cunoașterea mea. Această experiență m-a făcut să fiu mult mai ancorată în viața copiilor mei, să ne petrecem mult timp împreună, să dormim piele pe piele, să ne auzim bătăile inimilor, să ne reglăm respirațiile una în funcție de cealaltă.
Am scris și despre:
- Alăptarea. Povestea mea.
- Sara și înțărcarea blândă.
- 7 mituri despre alăptare.
- Dragă mămică, dacă îți dorești să alăptezi, iată cum trebuie să te pregătești.
Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici sau să te abonezi la newsletter.
