Eram în vizită la spitalul unde am născut cu tot alaiul după mine. Eu, maică-mea și fetele. Mă pregăteam să urc la pediatrie pentru vaccinul de o lună al Marei, când de la recepție mi se spune că medicul o să întârzie pentru că e la o naștere, deci s-ar putea să mai dureze.
Mbun, zic în mintea mea. Doamne ajută să aibă răbdare Sara și sper ca Mara să nu plângă prea tare. Știam că pot apărea situații de acest gen mai ales că îmi imaginam câți pacienți au fost nevoiți să aștepte atunci când am născut eu, la ce travaliu lung am avut. M-am împăcat repede cu ideea mai ales că știam că există o cameră de joacă pentru Sara și loc pentru alăptat pentru celalaltă bebelină.
Revenind la spital, mi-am amintit de naștere, de cum făceam treișpe-paișpe pe holurile de la etajul trei și de un tătic care mi-a atras atenția în momentele alea. Era însoțit de cei doi copii, o fetiță și un băiețel și veniseră să vadă locul unde au fost născuți. Știu clar că nu am putut să uit de durere, dar pentru o clipă m-am holbat și eram extrem de curioasă să le văd reacția. Cei mici stăteau cu nasurile lipite de geamul neonatologiei, fascinați de ceea ce le povestea tatăl într-o engleză stâlcită. De cealaltă parte a geamului, bebeluși abia ajunși pe lume, înfofoliți în pături colorate, dormeau duși, extenuați de efortul nașterii. M-a emoționat.
Așa că, profitând de faptul că o aveam pe maică-mea lângă mine și că Mara dormea, am luat-o pe Sara de mânuță și am întrebat-o dacă nu e curioasă să vadă locul unde mama ei a născut-o. Am urcat încă două etaje cu liftul, am trecut pe lângă canapeaua din fața lifturilor, îmi era ultracunoscută (o botezasem deja canapeaua durerii) și ne-am instalat în fața geamului cu bebeluși, eu povestindu-i Sarei, pe înțelesului ei, ce-mi mai aminteam din cele întâmplate acum trei ani.
Momentul nu a fost așa drăguț cum mi l-am imaginat eu, cred că fetița e încă prea mică să asimileze povestea nașterii. Oricum, mi-am zis, hai să ședem un pic pe canapea, să ne tragem sufletul.
Aproape l-am forțat pe domnul înalt și bine făcut, pe care nici nu-l observasem până atunci, să se dea mai colea, să ne așezăm lângă dânsul. Sara bolmojea cuvinte despre bebeluși și cât sunt ei de mici când, deodată ușa liftului cu pacienți se deschide, iar un pătuț micuț, pe roți este împins de două doamne îmbrăcate în uniformă spitalicească. Domnul de pe canapea se ridică în picioare, moment în care am observat că era mult mai înalt și mai mare de cum anticipasem. Și-a aruncat ochelarii cu sticlă groasă pe canapea și a început să plângă în hohote. Nu știu foarte bine dacă m-a impresionat faptul că era un bărbat așa masiv și că nu mă așteptam să plângă ca o fetiță mică sau că era prima dată când vedeam un alt tată cum reacționează când își întâlnește fetița pentru prima oară. Dar plângeam cu el și Sara se uita uimită la reacția amândurora.
–Stați jos, i-au spus cele două asistente!
-Nu pot, nu pot!
-Stați jos, că vreau să v-o dau în brațe! Am mai văzut tătici care se clătinau pe holurile astea, de aia vă zic, stați jos!
Bărbatul s-a așezat, și în continuare, lacrimile îi șiroiau pe față fără să aibă vreun control asupra lor. Și-a întins mâinile mari după păturica roz, împăturită ca un cornuleț cu gem. Unde trebuia să stea gemul, ieșea la iveală un căpușor mic, cu pielea albăstruie și câteva cute, probabil de la poziția din burtică. Tatăl a început să geamă de plâns și cuprins de emoție, le-a rugat pe doamne să ducă fetița în pătuț, să o ia din brațele lui pentru că are reacții pe care nu le poate controla.
Mă uitam la el cu atâta drag și admirație. Ditamai omul, își căuta pe pat ochelarii, se fâstâlcea în fața celor din jur și s-a pierdut pur și simplu în momentul întâlnirii cu fetița lui. Probabil, la fel ca și mine, visase de atâtea ori la clipa asta, dar nu îl pregătise nimeni pentru emoțiile pe care le-a simțit. A dat frâu liber sentimenteler și alături de lacrimile de fericire și-a arătat dragostea nemărginită ce urmează să i-o poarte fetiței sale.
Am simțit că e momentul să ne retragem, că nu avem ce căuta acolo, că e dreptul tăticului să se bucure în liniște de clipele astea faine, așa că am coborât înapoi la secția de pediatrie, nu înainte să mă bucur că, în ciuda felului lor dur de a fi, tații sunt oameni!
Photo by Mayur Gala on Unsplash
Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici sau să te abonezi la newsletter.
