S-a întâmplat într-o marți seara, pe timpul eclipsei de lună și fix în ziua în care se sărbătoreau 50 de ani de la misiunea Apollo 11. Trebuia sa-i fi pus numele LUNA. Asta pentru că mai în glumă, mai în serios ne-am gândit la un moment dat să-i schimbăm numele, dacă ar fi să se nască pe 16 iulie, când e lună plină cum s-a și întâmplat. Dar mi s-a părut trist că Mara n-ar mai fi pe buzele noastre, după ce luni bune am vorbit cu burtica și atunci am hotărât, mai mult taică-su decât eu, să rămână cum am stabilit inițial iar misterioasa lună să rămână semnul sub care s-a născut.
Deci s-a întâmplat pe 16 iulie, într-o zi de marți. În weekendul precedent am fost la Therme, am sărbătorit-o pe Sara și cei trei anișori pe care i-a împlinit! Luni am umblat prin oraș cu treabă, mi-am făcut cumpărăturile, iar spre seară după ce am luat fetița de la grădiniță, a venit și Ștefan de la muncă, am simțit din nou contracții. Zic din nou pentru că în ultima săptămână de sarcină, am tot avut contracții, nedureroase însă destul de intense ca să mă facă să le cronometrez frecvența și să fiu în priză în caz că se întâmplă ceva.
Contracțiile erau acele momente când burtica se întărea ca piatra, și apărea o presiune în partea de jos care parcă îmi apăsa uterul. De multe ori nu știam dacă fetița se învârte în burtică sau dacă tocmai am o contracție, pentru că la a doua sarcină am simțit mult mai bine și mai clar toate mișcările bebelinei, ea fiind activă și energică mai mereu.
Deci nimic deosebit, am făcut mâncare, i-am făcut băița de seară Sarei, am mai repetat încă o dată suflatul în lumânarea de pe tort (să tot fie ziua ei) și ne-am băgat la somn. Nu am închis un ochi toată noaptea! Pe la ora două, m-am dus în living la maică-mea și i-am zis că eu cred că asta e ziua. M-am mai foit, m-am băgat iar în pat, am simțit din nou contracții, de data asta destul de deranjante însă tot fără durere. M-am hotărât să le cronometrez. Nu-mi dădeam seama de nimic. Ori că eram eu gravidă și agitată și mă panicam înainte de o naștere, ori aveam contracții care ba se reptau la 8 minute, ba dispăreau de tot. Am schimbat poziția, m-am foit, m-am ridicat, am băut apă și apoi mi-am amintit că doctorul meu m-a sfătuit să fiu la spital la primele semne pentru că a doua naștere se întâmplă mai repede ca prima. Așa că m-am hotărât să-l trezesc pe Ștefan și să ne pornim spre spital. Era 5 dimineața.
Am ajuns în 10 minute, nu ne-am grăbit, dar acum locuim relativ aproape. La camera de gardă, doctorul mi-a confirmat că urmează să-mi văd fetița, colul era deschis, la recomandarea ei m-am internat.
Eram fericită și un pic speriată. Chiar se întâmpla, urma să nasc, să o cunosc pe cea mică!
Ultimele zile au fost cele mai grele din trimestrul trei de sarcină. Și asta pentru că am depășit cele 40 de săptămâni, fusesem la control și nu aveam niciun semn care să-mi arate că urmează să nasc. Psihic eram ok, la fel ca la nașterea cu Sara, mai puteam aștepta 10 zile peste termenul dat de ecograf. Fizic, burta începea să mă doară, simțeam o presiune mare în partea de jos a burticii, mă duceam des la baie, nu mai aveam haine în care să mă îmbrac (am umblat ultima lună într-o rochie largă pe care am cumpărat-o de la târgul „Femei pe Mătăsari”. Într-un cuvânt așteptam să nasc, nu mai aveam răbdare. Și apoi eram întrebată atât de des când am de gând să merg la spital sau dacă am născut deja, încât obosisem de-a binelea.
La internare, m-au dus într-un salon unde mi-au instalat monitorul și au montat branula. Urma să vedem frecvența contracțiilor, intensitatea lor și să auzim bătăile inimii bebelușului. Afară se lumina de zi, Ștefan căsca pe lângă mine, eu aveam din ce în ce mai rar semne de durere sau contracții. Când s-a schimbat tura de gardă a urmat un nou consult. Situația se prezenta la fel, colul era posterior, trebuia să avem răbdare. În salon cu mine, o mămică își alăpta fetița nou născută. Acasă o mai așteptau doi băieți. Mi-am imaginat că în scurt timp o să-mi țin și eu fetița în brațe, așa că, deși îmi era frică de momentul nașterii, m-am încurajat singură, cum am știut mai bine.
A venit și medicul meu, mi-a spus că o să dureze, cel mai probabil la noapte o să se întâmple marele eveniment. L-am rugat pe Ștefan să se ducă acasă și să doarmă, aveam nevoie de el prezent și odihnit, același lucru urma să-l fac și eu. Doar că în loc să dorm, au venit contracțiile alea dureroase, iar eu am început să ma plimb pe holul spitalului, respirând și expirând așa cum învățasem.
Pe la trei Ștefan s-a întors și ne-am petrecut întreaga zi, împreună pe o canapea de pe hol, unde, printre durere și geamăt, am povestit amândoi despre noi și fetele noastre. Vedeam cum asistentele empatizează cu mine, îl zăream pe doctorul de gardă care mă încuraja din priviri, moașa era și ea foarte atentă, însă nimic nu depinde de nimeni. Nici epidurala nu-și avea sensul. Trebuia să îndur și să aștept.
Pe la opt seara, când eram deja epuizată, s-a schimbat tura și m-au consultat din nou. D-na Adina Crăciun, o moașă incredibilă mi-a repovestit fir cu fir ce trebuie să fac și m-a susținut fizic și moral. Nu știu dacă a fi reușit fără ajutorul ei, Uneori ai nevoie de oameni care să-ți spună exact ce trebuie să auzi ca să îți păstrezi optimismul și moralul ridicat.
Pentru că aveam dilatație 6 cm, am urcat spre sala de nașteri unde mi-au instalat cateterul pentru epidurală. Am simțit o relaxare profundă și pe cât de extenuată eram, am reușit chiar să râd cu Ștefan și echipa medicală. La scurt timp după, s-a rupt apa și la 21.15 am născut. Am simțit o relaxare și o liniște incredibilă, ca după o furtună! Nu a fost ușor, Mara avea cordonul ombilical scurt și încâlcit pe după umăr și gât. Nu a plâns imediat și chiar și după ce mi-au pus-o pe piept, au luat-o repejor pentru că avea nevoie de oxigen.
Ce țin minte e că eu mulțumeam încontinuu și nu-mi venea să cred că totul a trecut. Mai știu că m-am panicat un pic după naștere și strigam „De ce nu plânge?, Vreau să plângă! „. Totul s-a liniștit când am avut-o la pieptul meu și m-au asigurat că totul e bine. A fost dragoste la prima vedere. Un pui de 3030 de grame și 49 de cm mi-a topit inima.
Apoi, ajunsă înapoi în salon, ne-am acomodat una cu cealaltă. S-a atașat imediat la sân de parcă ar fi făcut asta dintotdeauna. De când așteptasem momentul ăsta. Am ținut-o în brațe primele 24 de ore, habar nu am cum a trecut timpul, eu nu mă mai săturasem să o privesc.
Joi ne-au externat și acum suntem toți patru, împreună, acasă. Mulțumim tuturor pentru gândurile bune și mesajele frumoase. Despre cum a reacționat Sara când i-am prezentat bebelina și despre acomodarea cu 2 copii, o să povestesc ulterior. Acum fug, cineva mic are nevoie de mine! 🙂
Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici sau să te abonezi la newsletter.
