De când mă știu am o problemă cu greutatea! Și zic problemă, pentru că mereu există ceva care nu-mi convine. Când mă sui pe cântar oftez și parcă oricât de mult aș slăbi, cu oglinda tot nu pot să mă împrietenesc! Îmi dau seama acum că totul mi se trage din adolescență, din perioada în care aveam „burtică”, eram „plinuță” și stăteam foarte prost la capitolul încredere în mine!
Dar să vă povestesc mai întâi contextul…
În liceu
La 14 ani am intrat în liceul militar cântărind fix 37 de kilograme. Eram scundă, cu un corp de copil încă nedezvoltat. Doi ani mai târziu aveam cu 20 de kilograme mai mult. Programul strict, instrucția de front și orele de pregătire militară mă extenuau și mi se făcea mereu foame. Și nu mai pun la socoteală și mesele la oră fixă. Pe scurt mâncam pe repede înainte, toate felurile de la cantină, serveam gustări în pauze și după cursuri și aveam pachete de acasă pe care le gustam seara după programul de studiu sau în weekend.
Momentul în care am realizat că sunt plinuță a coincis cu afinitatea mea pentru un băiat!Deja nu îmi mai plăcea în ce mă transformasem din cauza felului meu haotic de a mânca. Așa că m-am hotărât să țin diete.
Prima mea alegere s-a numit „ÎNFOMETAREA”. Vă spun cum funcționa! Pur și simplu nu mâncam și mă abțineam (cu greu) de la orice aliment. Mă duceam la ore cu mațele chiorăind, beam o cafea sau un pahar de apă și mă întorceam seara, în dormitor, aproape leșinată, unde mă ospătam regește cu tot ce-mi ieșea în cale.
Mâncam pâine cu nemiluita, supe instant cu fidea și alte porcării cu chimicale pe care le găseam de vânzare la colegii mei basarabeni. Eram tare dezamăgită în momentul în care mă urcam din nou pe cântar fără să văd rezultate. Și mă cântăream zilnic!
Cel mai trist este că-mi mâncam fericirea pe pâine! Zilele în care mă înfometam eram destul de irascibilă iar în cele în care consideram că am depășit limita, aveam mustrări de conștiință și căram cu mine vina și repulsia față de propriul corp.
Aveau colegii mei o vorbă: am intrat în liceu trasă prin inel, și am plecat de acolo trasă prin tunel.
Prin studenție
În timpul academiei m-am mai relaxat din punctul acesta de vedere. Perioada a coincis cu momentul în care m-am apucat de fumat! Și iată că găsisem un înlocuitor pentru mâncare. Țigara! La un moment dat cred că începusem să slăbesc dar doar pentru că fumam din ce în ce mai mult. Oricum, la vârsta aia mă interesa prea puțin dacă mănânc sau nu sănătos.
După terminarea studiilor slăbisem bine dar îmi schimbasem parțial stilul de viață. Cea mai proastă alegere a mea a fost aia cu fumatul, dar cea mai bună a fost momentul în care am devenit lacto-ovo-pesco-vegtariană! Îmi construisem și o relație frumoasă cu sportul, făceam înot regulat și obișnuiam să ies la alergare ori de câte ori aveam ocazia. (Înviorările nu se pun la socoteală, alea făceau parte din programul de cazon).
Când am venit în București aveam 52 de kilograme ceea ce părea foarte bine la un metru șaizeci și patru de cm înălțime. Am început să-mi reglez felul în care mănânc, să consum multe salate, fructe și legume, să beau apă, să evit prăjelile și zahărul. Devenise cumva un stil de viață pentru că nu simțeam că fac vreun efort special. Cel mai important factor era felul că mă simțeam bine în pielea mea. Îmi reglasem și problemele vechi cu digestia lentă așa că mă declaram satisfăcută în momentul în care mă urcam pe cântar.
Nu mi-a plăcut niciodată felul în care arăt și faptul că mereu am avut o masă musculară destul de scăzută! Acest lucru se datorează faptului că nu am făcut niciodata sport constant și nu am executat exerciții fizice zilnice, iar în ultimii ani, lipsei consumului de carne. Însă, am realizat că nu este destul să te mulțumească cântarul, trebuie să faci pace și cu oglinda!
Kilogramele și sarcinile
La ambele sarcini am vomitat foarte mult în primul trimestru și am avut rău de sarcină. Când am fost gravidă cu Sara am luat în greutate într-o singură lună (a cincea-a) 10 kilograme. Eram destul de îngrijorată de felul în care avansasem într-un timp atât de scurt, însă am avut grijă să însumz, până la final, un total de 15 kilograme și să nasc o fetiță perfect sănătoasă.
Imediat după naștere mi-am dorit cu ardoare să revin la formele inițiale. Nu i-am acordat suficient răgaz corpului să-și revină de la sine și cumva eram tot mai disperată să slăbesc cât de repede și cât mai mult. Firescul și-a făcut treaba cam într-un an și eu am înțeles târziu că graba mea nu-mi făcea deloc bine. Când a venit vremea, am revenit la normal, la constituția mea de dinainte, și am continuat să am mese echilibrate și sănătoase. Mi-am ascultat corpul cu adevărat și l-am acceptat în felul lui diferit și minunat de a găzdui și crește o viață și așa mi-am dat seama cât de puțin contează kilogramele și cât de importante sunt multe alte lucruri.
Actual, am depășit 30 de săptămâni de sarcină și am peste 11 kilograme luate în plus. Chestia este că nu mă deranjează, ci dimpotrivă, cu fiecare kilogram extra mă gândesc că îi asigur bebelinei cele necesare ca să crească mare și sănătoasă! Și nici măcar nu m-aș mai cântări dacă nu ar trebui să-i raportez medicului meu cum evoluează sarcina! Habar nu am cât o să mă mai îngraș până la final,dar cumva, m-am relaxat și îi dau voie corpului să-și facă rost de rezervele de care (știe el că) are nevoie.
Am zile în care nu am poftă să mănânc nimic și zile în care aș devora tot ce văd pe rafturile frigiderului. Oricum, prioritatea mea este să consum cât mai multe fructe și legume și să mănânc variat și din toate. Obiectivul meu este să am o alimentație echilibrată și sănătoasă!
Este incredibil cum a trebuit să ajung la vârsta asta ca să-mi dau seama că de fapt frumusețea nu stă în kilograme! De fapt, tot ce îmi doresc este ca organismul meu să-și ia resursele necesare ca să hrănească puiul de om ce-l port în burtică și poate un pic peste pentru perioada următoare de alăptare. În fond, natura funcționează minunat, în ritmul ei, dovadă pentru care unele femei se îngrașă excesiv de mult în timp ce altele slăbesc în sarcină.
Nu mă înțelegeți greșit, nu pledez pentru mâncat haotic și peste măsură! Însă mi-ar plăcea ca viitoarele mame să fie mai atente la starea lor fizică și psihică, la echilibrul emoțional, la viitorul familiei cu bebe în mijlocul ei, în loc să se întristeze la fiecare kilogram luat! O să vină un timp și pentru slăbit și reintrat în formă. Să-și asculte corpurile și să accepte cu seninătate și dragoste schimbările. Și să aibă încredere, lucrurile se întâmplă în modul lor firesc! Să se oprească din numărat kilograme și să se apuce de cântărit zâmbete!
Citește și Cântarul nu spune mereu adevărul.
Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici sau să te abonezi la newsletter.
