O văd cum se apropie de mine în mersul ei simpatic, crăcănat, strigându-mă „Țațiii, țații!”. Mă fac că nu o observ și îmi continui treaba ca să-i urmăresc reacțiile mai departe. Se lipește de piciorul meu și ochii i se umezesc instant.
-Țații, țații! imploră ea.
Nu pot să mă abțin și o iau în brațe. Mă cuprinde cu mânuțele ei mici și își lipește corpul firav cu putere de mine. Cu obrazul lăsat pe umărul meu drept, oftează încet și începe să se relaxeze.
Cât bine îi aduce simpla mea îmbrățișare! Și ce bine mă simt eu când o am așa aproape fizic de sufletul meu. Ca un singur corp, cu două inimă ce bat la unison. Și cât bine îmi face îmbrățișarea ei.
Când mă strânge cu putere ca și cum lumea se sfârșește dar noi rămânem împreună, conectate, piele pe piele, măsurându-ne respirația.
Voi știți despre puterea sau magnitudinea pe care o are o simplă îmbrățișare?! Mai ales dacă aceasta este dăruită, din inimă, celui care are cea mai mare nevoie de ea?! Eu de mică am simțit nevoia de a fi luată în brațe și iubită. Știu asta pentru că mă agățam adesea de gâtul mamei sau al bunicii mele și cerșeam îmbrățișări. Vroiam confirmări că sunt iubită și apreciată, vroiam să știu cât contez și aveam mare nevoie de afecțiunea lor.
Și nu sunt prea bună la îmbrățișat. Știu că mă simt stingheră și că nu fac gestul acesta firesc așa cum ar trebui să-l fac. Și nu pentru că nu-mi doresc din tot sufletul să-i ofer cuiva îmbrățișarea de care are atât de tare nevoie, ci pentru că nu am fost crescută cu prea multe strângeri în brațe, și prin urmare acest gest nu vine natural.
Cred că părinților noștri le era frică să ne arate prin gesturi cât de mult ne iubesc. Le era teamă să nu „ne-o luăm în cap”, „să devenim răsfățați” sau „să ne învățăm așa”.
De exemplu, am auzit-o pe mama spunând de câteva ori „Copiilor trebuie să le arăți că îi iubești doar atunci când dorm!”
Cu toate astea noi am știut mereu că suntem iubiți. Mama avea un fel al ei, special de a ne face să ne simțim în siguranță, apreciați, doriți. Și bănuiesc că nu i-a fost ușor pentru că (fiind crescută doar de tatăl ei) a fost nevoită să învețe singură să iubească și să accepte iubire. Îmi aduc aminte că la un moment dat, în copilăria noastră, ne-a spus, mie și fraților mei că suntem lucrul cel mai de preț pe care îl are pe lumea asta și că noi o învățăm de fapt să iubească.
Cele mai frumoase îmbrățișări pe care le-am avut au fost atunci:
Când am strâns în brațe un străin.
S-a întâmplat când am stat pe scaun la MAGIC Home. Când am intrat în cameră și am văzut femeia care a stat acolo înaintea mea, ne-am năpustit una asupra celeilalte și ne-am strâns cu putere în brațe. A fost un fel de „ȘTIU”, ” ÎNȚELEG”, tacit, spus doar în gândul amândurora. A fost eliberator, susținut, trist și copleșitor. Despre experiența scaunului care a strâns peste 100.000 de SMS-uri am scris aici.
Când s-a născut fetița mea și am luat-o în brațele mele pentru prima oară.
Cum să explic ce am simțit?! Cum să redau ce a fost în inima mea în acele momente magice?! Să o am la piept după 9 luni de purtare și ani buni de când visam la ea, a fost INTENS. Atunci am simțit că sunt binecuvântată și că Dumnezeu mă iubește.
Când el mi-a spus că mă iubește
Iar eu l-am luat în brațe pentru că tânjeam după cuvintele alea de luni bune. El a fost primul care a făcut un pas deși i-am indus de mai multe ori ideea că nu-mi este indiferent. L-am luat în brațe într-o clipită și l-am iubit și eu, atunci pe loc, înapoi. Simțeam cum lumea devine din ce în ce mai bună și mai frumoasă. Cum viața mea se schimbă, pentru că sunt iubibilă. Iar băiatul pe care eu îl ador mi-a făcut prima lui declarație.
Când am simțit că greutatea lumii e mai suportabilă în doi
Am zis „Da” și l-am îmbrățișat! Deși nu a fost o decizie cântărită știu sigur că atunci când am acceptat să fiu soția lui, inima mea a vorbit în locul meu. După mai bine de 5 ani minunați împreună, îmi dau seama că am luat decizia corectă.
Când i-am zis mamei ce mult înseamnă pentru mine
Și plângeam amândouă pe podea, eu rușinată că duc o ceartă fără un motiv serios și că mă descarc pe cea care îmi este cea mai apropiată mie, ea derutată că poate a greșit cu ceva și fără voia ei m-a făcut să sufăr.
Am strâns-o cu putere în brațe, i-am cerut iertare și i-am explicat că ea este totul pentru mine și că nimeni nu poate rupe ce avem noi. Eu sunt extensia ei, părticică din corpul ei iar ultimul lucru pe care mi-l doresc este să o rănesc.
Când l-am strâns pe tata strâns în brațe
S-a întâmplat când eram deja un adult în toată firea. Atunci l-am simțit foarte emoționat deși noi avem o relație formală. Imediat am simțit nevoia să mă apropii de tatăl meu și să construiesc o relație. Mi-am dat seama că niciodată nu e prea târziu.
Când am știut că o să fie ultima dată când o văd și totuși nu mi-am permis să nu o iau în brațe.
Câteodată, o îmbrățișare poate fi ultimul gest pe care l-ai avut cu cineva. Pentru mine a fost când mi-am luat bunica în brațe. Eram aliniate, eu și sora mea, în uniformă militară și așteptam ca cineva să ne spună că ea o să se facă bine, că o să se întoarcă înapoi acasă să ne aștepte cu fel de fel de bunătăți pregătite special pentru nepoții ei.
Deși nu simțeam că femeia de pe patul de spital seamăna vreun pic cu bunica din amintirile mele, am strâns-o în brațe fără să știu că e pentru ultima dată.
Puterea unei îmbrățișări
O îmbrățișare nu e doar atingere, încredere sau empatie. E modul în care noi ne reparăm unul în brațele celuilalt, e felul în care ne vindecăm sau o cale minunată pentru un te iubesc fără cuvinte.
Tu când ai strâns în brațe ultima dată pe cineva?
Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici sau să te abonezi la newsletter.
