Trimite SMS la 8844 cu textul MAGIC
Pe Victorița o știu de la proiectul MagicHOME. Târziu, după întâlnirea cu ea am aflat că este voluntar magic și medic rezident în psihiatrie pediatrică. Victorița este cea care m-a întâmpinat în holul dinspre camera durerii. Cu ea am schimbat câteva cuvinte și tot ea m-a făcut să simt cum mi se cutremură pământul de sub picioare la gândul că există copii care suferă și ai căror părinți nu au nici un fel de sprijin financiar, moral sau emoțional.
Astăzi, a fost rândul meu să-mi imaginez că sunt, măcar pentru câteva clipe, unul dintre acei părinți care își caută alinarea în scaunul de lângă patul unde zace copilul lor, bolnav.
Am ajuns aici atât de hotărâtă să mă așez pe scaunul durerii. M-am înarmat cu forță și determinare și am trecut aproape alergând pe lângă camera imaginației din proiectul MagicHOME. Fereastra care dă direct în stradă, ascundea un pat plin de jucării de pluș, un scaun și un om pe el. Când am realizat că trec de fereastră, m-am dat un pas înapoi și atunci am observat că femeia de pe scaun își ascundea fața în podul palmelor și plângea. Brusc, am simțit un fior pe șira spinării și m-am gândit la copiii mai puțin norocoși care suferă. Ce viață nedreaptă!
În antreu, o domnișoară drăguță mă primește zâmbind. E Victorița. Îmi ia haina și printre altele îmi spune cât de minunat i se pare gestul meu. Mă rușinez. Eu nu am făcut nimic. Nici măcar nu am știut ce să le zic acelor oameni care m-au întreabat de ce vin și ce vreau să demonstrez cu asta. Am simțit doar că trebuie să o fac și că e de datoria mea să ajut cumva, oricum, numai să mă implic.
Urmează să intru în cameră așa că trag aer în piept și bat în ușă. Femeia de pe scaun, răvășită de plâns, se ridică și mă ia în brațe. Pe fundalul trist, al unei camere goale de spital, stăm îmbrățișate câteva minute bune. Lacrimile ne curg șiroaie pe obraz. „Mulțumesc!”, îmi șopteștește la ureche.
Iau loc și tremur în continuare lângă patul alb pe care stau frumos așezate ursuleții mari de pluș, caietele cu notițele voluntarilor și câteva fotografii cu copiii din spitalul de oncologie. Mi se rupe sufletul, mi-e frig și frică.
Mă hotărăsc să citesc câteva însemnări ale celor care au ocupat scaunul înaintea mea, când, mi se zbârlește părul de pe mâini și mă opresc. Nu pot continua. Mă gândesc, oare cum reușesc să meargă înainte părinții ai căror copii sunt bolnavi de cancer, când eu nu sunt în stare să citesc două rânduri și nu pot să-mi imaginez cum ar fi dacă aș ocupa un astfel de scaun dincolo de fereastra Galatecii. Mi se pare crunt și foarte greu să-mi imaginez cum ar fi să am copilul în patul din fața mea. Cred că aș da orice să mă arunc eu în așternuturile suferinței numai să fie el sănătos. Cum aș putea să trăiesc cu sentimentul de neputință?
Nimeni nu ar trebui să sufere. Cu atât mai mult un copil
E lumină aici și deși camera e încălzită ea pare tot mai rece. Iar fereastra adâncește din ce în ce mai mult spațiul dintre odaia durerii și lumea de afară. AICI se simte greutatea celor care cer îndurare pentru niște suflete nevinovate și lipsite de apărare pe când afară totul se întâmplă firesc ca și cum AICI nici nu ar exista.
Timpul s-a scurs. Știu pentru că cineva bate iar la ușă. Mă ridic încet și mă arunc în brațele celei căreia urmează să se așeze pe scaun. A fost cumplit și totuși mă simt un pic mai aproape de realitatea conform căreia oricui i se poate întâmpla. Din păcate sunt atât de mulți părinți care trăiesc o astfel de viață. Pe un nenorocit de scaun. E groaznic!
Victorița cu un zâmbet cald și ochii înmuiați în lacrimi mă ia în brațe și mă strânge cu putere. Tot ea a fost cea care m-a poftit „să iau loc” pe un scaun adesea ocupat de prea mulți părinți ai căror puiuți sunt bolnavi de cancer. Această maladie care nu are vindecare, ci doar amânare nu ar trebui să existe la fel cum nu ar trebui să fie suferință la copii.
Aflu de la Victorița că voluntarii care au acceptat să se pună pentru scurt timp în locul unui părinte de copil bolnav, depășește numărul de 400. Oamenii s-au mobilizat cu o rapiditate de nedescris. Rezultatele aceste campanii de suflet prind contur astfel că până acum s-au strâns peste 85000 de sms-uri.
Și tu poți ajuta cu un sms la 8844 cu textul MAGIC. Intră pe MagicHome . Donează 2 euro, mergi să stai pe scaun sau convinge cât mai multă lume să dea SMS la 8844. În fiecare an 500 de copii sunt diagnosticați cu cancer. Părinții acestor copii bolnavi locuiesc pe un scaun. Alege să fii magic. Schimbarea stă în fiecare dintre noi!
Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici sau să te abonezi la newsletter.
