Stau cu ochii fixați pe ceasul de pe perete de câteva minute. În mintea mea se derulează rapid episodul nașterii, amintirea primei întâlniri cu bebe, primul sărut, prima atingere, prima atașare. Acum un an, la această oră îmi simțeam corpul inundat de iubire și de fericire. Acum un an am primit-o în brațe pe Sara.
Îmi întrerup pregătirea pentru zbor, mă ridic de la birou și pun mâna pe telefon. „-Alo, Ștefan?! Ce face tița noastră? Doamne, cât dor îmi este de ea! Spune-i la mulți ani din partea mea și transmite-i că mama vine în curând acasă să o smotocească!”. Mă opresc înainte să îmi dea lacrimile. Mă simt extrem de vinovată, că nu sunt lângă ea, în acest moment important din viața ei.
Iar timpul parcă, în ciuda dorinței mele, stă pe loc. Cu greu se face ora trei și sar în mașină să mă pornesc spre casă. Îmi închipui fața bebelușei mele și felul ei hazliu de a mă întâmpina la ușă. Parcă o și văd cu mersul ei crăcănat de pinguin cum se oprește la jumătatea drumului și o ia la fugă în patru labe, printre pisici, înspre ușa de la intrare, bolborosind silabe simpatice. Cât îmi este de dragă! 🙂
Pe drum spre casă e un trafic infernal. „Dacă nu aș fi nevoită să traversez Bucureștiul de la sud la nord, și invers în fiecare zi, poate mi-aș fi iubit capitala!”-îmi trece rapid prin minte.
Într-un final ajung pe strada unde locuiesc și parchez migălos mașina. În retrovizoare îl zăresc pe Ștef în brațe cu fetița mea năzdrăvană. Alerg spre ei și mă grăbesc să-mi strâng copilul în brațe și să mă conectez cu el. Îmi cer iertare pentru orele în care am lipsit dar îi promit că îmi dedic restul zilei activităților noastre. Sara mă privește ghiduș, la început se rușinează, după care îmi sare în brațe și gângurește ceva în limba ei. Îmi dau seama cât de norocoasă sunt că m-a ales să-i fiu mamă.
Când mă gândesc că azi împlinim un an de când suntem 3, îmi dau lacrimile de emoție. Un an de alăptare, de priviri dulci, de joc și gângureală, un an de cântece de leagăn, un an întreg în care noi am crescut pe lângă fetița noastră. Se face un an de cînd am învățat să iubesc mai presus decât am crezut vreodată.
Ajungem în apartamentul nostru și mă pregătesc să o alăptez. De obicei o las din brațe ca să mă pot schimba de haine și ca să îmi dezinfectez mâinile înainte de a avea orice contact cu ea, însă bebelușa de fiecare dată are impresia că o părăsesc. Face o mutriță dulce-supărată și buza de jos i se întoarce înafară, așa cum fac copiii îmbufnați. În câteva secunde începe să mă strige și ochii i se inundă de lacrimi. „Ma-ma!”
Știu, i-a fost dor de mirosul de mamă, de pielea caldă care o protejează, de hrana ei de bebeluș. În încercarea de a-mi înfrâna sentimentul de vinovăție o iau la pieptul meu. Cu obrazul mic și firav sprijinit pe brațul meu drept, cu ochii mari și albaștri și privirea împăcată, stăm amândoi, eu și puiul meu conectați. O privesc cum se joacă cu pandativul de la gâtul meu și nu mă mai satur de fetiță. Îi simt respirația caldă și mirosul dulce de bebeluș iar ea stă strâns legată de pieptul meu de parcă acesta ar fi ultimul ei supt și mă mângâie încet.
Sara stă sprijinită pe abdomenul meu și se joacă cu tricoul. Mă uit la burtica mea înSemnată și nu îmi vine să cred că acolo a stat fetița mea. Trebuie să admit că îmi iubesc semnele de sarcină și îmi amintesc cu drag de ele. Fiecare vergetură poartă amprenta unei amintiri vagi, dar încă prezentă, a unei lovituri sau învârteli, a unei crampe sau contracții. Fiecare semn prezent pe burta mea de acum îmi aduce aminte de nopțile în care încercam să îmi imaginez cum o să arate viața mea cu un copil. Nimic din ce mi-am închipuit atunci nu se apropie de fericirea pe care o trăiesc astăzi.
Mi-e un dor nebun de burtică, cu toate că nu am avut o sarcină ușoară ci mai degrabă luni bune cu grețuri și amețeli, vărsături și cârcei ticăloși noaptea, până aproape de termenul nașterii. Dar am iubit burtica nespus de mult și am fost mereu sedusă de ideea de a purta un omuleț în ea, parte din mine căruia să îi povestesc câte în lună și în stele. „Doamne, ce dor îmi este de burtică!”– îmi repet în sinea mea.
Mă uit la fetița mea și îi citesc în ochi fericirea. Când a trecut un an? Unde au zburat toate aceste luni în care puiul meu a crescut? Mă aplec spre urechea copilei și îi șoptesc că îi mulțumesc pentru că m-a ales să-i fiu mamă, pentru că m-a făcut să cunosc un altfel de împlinire și pentru inocența și drăgălășenia cu care ne smulge zâmbetele.
Pentru toate acestea și pentru multe altele, îți mulțumesc, copile!
Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici sau să te abonezi la newsletter.
