Azi am avut o experiență neplăcută, cu care nu vreau să mă mai întâlnesc vreodată, mai ales că s-a întâmplat acolo unde eu mă simt cel mai bine, pe pământ bucovinean.

Am plecat din București într-o minivacanță și după un drum obositor presărat cu aventuri de tot felul, am ajuns în Câmpulung Moldovenesc (oraș unde m-am născut și cu care mă mândresc de mama focului) și ne-am decis că e firesc să luăm micul dejun la un restaurant.

Așadar, popsim de dimineață în Bucovina plai cu flori (am făcut drumul noaptea, pentru că altminteri Sara, fetița-buclucașă nu stă în sistemul cu centuri) și înfometați, nevoie mare, ne îmbulzim în primul restaurant care ne iese în cale.

Bebelușa, trează și ea, începe să mustăcească în limba ei, semn că merg și niște fructe pe lângă lăpticul de la maică-sa cu care s-a delectat cât a fost noaptea de lungă. Oamenii foarte amabili, ne aduc scaunul de copil, ne iau comanda foarte rapid, ne aduc băuturile, mă servesc cu apa fierbinte pe care am cerut-o (am avut nevoie să încălzesc borcănelul cu fructe pe care îl aveam pregătit în geanta termoizolantă). În gândul meu realizez că e atât de bine să mă întorc ACASĂ!

Până aici, toate bune și frumoase, îmi era un dor nebun de Bucovina mea, de păpica gustoasă de aici, și de oamenii frumoși cu graiul dulce moldovenesc. Și micul dejun aproape a fost pe gustul meu, când, deodată, fetița noastră șmecheroasă aude un zgomot ascuțit și începe să gângurească cu o voce destul de puternică. Prima dată îi șoptesc la ureche să ne spună în privat toate impresiile ei despre bebelușenie, însă ce să vezi, vorbește din ce în ce mai tare, chiar începe să chiuie, și să țipe așa cum face orice bebe fericit.

Ok, situația e sub control, o plimb pe lângă masă, o scot nițel afară, îi arăt frigiderul colorat, mă strâmb la ea, îi dau țiți, într-un cuvânt îmi încerc toate șansele.  Ce vorbești? Să nu te pui cu un bebeluș de 11 luni, în prag de afirmare. Are o personalitate foarte puternică și o încăpățânare dusă la extrem (mie imi place să cred că e de fapt doar perseverentă :)).

La masa vecină, un cuplu șușotește de zor. Deja simt cum mă înțeapă cu privirea acră și cei 4 clienți de lângă geam. Brusc mă simt încolțită de oameni fără copii, care nu au curajul să-mi spună în față să reduc gălăgia la minim. Inițial, mă simt prost pentru că nu e intenția mea să stric buna-dispoziție nimănui. Mă gândesc că e doar în mintea mea, ar fi culmea ca un bebeluș să deranjeze atât de tare pe cineva.

Deși e devreme, e aproape de ora 10 am, iar restaurantul nu e nici măcar pe jumătate plin, simt nevoia să mă scuz celor din jurul meu în situația în care le-am creat vreun disconfort. Femeia de la masa de lângă noi, mă împunge în continuare cu privirea. La un moment dat, cucoana se ridică și se duce la chelner să-l întrebe dacă nu se poate face ceva. Aoleu, am un deja-vu. Știu sigur că am mai întâlnit situația asta la mămicile din jurul meu, pe vremea când încă nu aveam o prichinduță agățată de gât.

Mă gândesc mai bine, și îmi dau seama că nu am cum să mă scuz pentru un bebe de 11 luni, hiper-activ, cu dinții în proces de apariție și care a învățat să meargă și să cerceteze tot ce e nou. Privesc în jurul meu și realizez că nu sunt singura cu copil, sunt doar singura cu copilul gălăgios. Mie una, această vociferare mi se pare o metodă perfectă de exprimare și constat pe zi ce trece că are un rol important în dezvoltarea Sarei. Încep încet, încet să o citesc, să o înțeleg, să-mi dau seama care îi sunt nevoile și de ce mă certă (atunci când este cazul).

Nu știu dacă aș putea, vreodată, să o fac să tacă, pentru că îi deranjează pe ceilalți. Mai degrabă, prefer să ies din restaurant, să mă duc în aer liber și să o ascult în continuare, cum bla-bla-bisește în legea ei.

Nu obișnuiesc să ies cu cea mică la restaurante, așa că situația, total nouă, m-a cam luat pe nepregătite.

M-am simțit extrem de prost în momentul în care am văzut că toate privirile sunt ațintite asupra unui copilaș care nu știe ce face. M-a deranjat să văd că cineva, dacă are o problemă cu mine, nu poate să și-o exprime direct ci preferă să o spună semi-tare (ca și cum ar vorbi pentru public)  în speranța că o aud „accidental”, sau o transmite chelnerului (ce putea să facă, să mă dea afară?).

Îmi dau seama că unii dintre noi avem zero toleranță față de copii și mult mai multă simpatie vis-a-vis de adulți, care, culmea, sunt conștienți de acțiunile lor și pot fi trași la răspundere.

Acum vin eu și vă întreb, care este soluția?! Înființăm locuri exclusiv de familie sau îi îndemnăm pe ceilalți spre toleranță? Ș

Schimbăm mentalități sau ne adaptăm noi?


 

Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici  sau să te abonezi la newsletter.