Ridic capul de pe pernă, încet, foarte încet, ca să nu-mi trezesc copilul. Îmi îndrept privirea către jaluzelele groase care nu lasă soarele să pătrundă în cameră. E dimineață, și nici măcar nu am auzit alarma de la telefon. Mă uit la micuță cum doarme în brațele mele, epuizată, încă speriată, tot cu stare febrilă. Îmi amintesc de noaptea trecută ca de un vis. Oare a fost coșmar sau realitate? Zăresc imediat plasturele de pe mânuța Sarei și îmi răspund singură la întrebare. A fost realitate.
Azi-noapte am trecut prin toate stările posibile (frică, anxietate, neputință) când, la ora 1 în miez de noapte, mi-am luat fetița în brațe (preocupată că doarme prea adânc pentru ritmul cu care ne-a obișnuit) și îmi dau seama că are febră foarte mare. Realizez că îi arde corpul, deși fruntea, mâinile și picioarele îi sunt destul de reci. Mă reped să-i măsor temperatura. Când termometru depășește valoarea de 39 de grade se instalează panica. Îi fac împachetări, îi dau nurofen, dezbrac copilul, măsor din nou temperatura, trimit tătic să aducă mașina la scara blocului, ,,du-te tu, ba tu”, în cele din urmă pregătesc bagajul și fuga la spital.
O, Doamne cât de rău e să ai copilul bolnav! Cât de neputincios te simți să-l strângi în brațe dar totuși să nu ai cum să-l ajuți. Când tu dintre toți oamenii din lumea asta ar trebui să știi cel mai bine ce să-i faci copilului tău. Doar ești mama lui, singura pe care o are și singura pe care o știe. Sunteți strâns legați unul de celălalalt și programați genetic să vă iubiți. Doar tu l-ai purtat în pântece și ai avut grijă de el,nu?
Și cum se face că deși suntem cele mai apropiate persoane pentru puii noștri, câteodată efectiv nu ne stă în putere să-i facem bine?
Pe drum spre spital, îmi alăptez fetița și mă rog să-i scadă febra și să se facă bine. Cu toate că sunt foarte speriată, nu am cum să nu observ repeziciunea cu care se deplasează mașina. Îmi este clar, tati este și mai panicat ca mine! Gonește pe străzile goale din București, la orele 2 noaptea iar în ochi i se citește disperarea. Cât de mult iubim fetița asta, și cât de tare ne doare atunci când suferă. Poate e natural să vorbești despre asta, însă e incredibil atunci când o și simți. Când îți dai seama că-ți pulsează sângele în vene mai repede decât în mod normal și te simți neputincios în fața suferinței, când ești agitat și neliniștit iar copilului tău nu îi este bine deloc, când plânge și tu vrea să iei asupra ta toată greutatea de pe umerii lui. Să simți că ești părinte e mult mai profund decât multe alte sentimente. Pentru că, în primul rând, ai o mare responsabilitate, apoi pentru că ești exemplu în fața lui, pe urmă pentru că trebuie să le faci pe toate chiar dacă la început îți pare imposibil și nu în ultimul rând pentru că tu ești adultul și e de datoria ta să rezolvi situația.
La urgențe, medicul ne preia imediat, îi mai administrează o doză de nurofen și decide să-i facă analizele. Nu durează mult și sunt scoasă din încăpere ca să rămână tati cu ea și asistentele să-i poată recolta sânge. Mă trezesc singură, în baie, plângând în hohote cu mâinile la urechi. Plâng și nu-mi dau seama ce să fac să îmi ajut copilul. Mă simt neputincioasă. În tot acest timp o aud cum urlă de partea cealaltă a încăperii. Mă întreb de ce m-au dat afară, îmi doresc să fiu lângă ea, să o alin, să o țin în brațe, să-i vindec suferința. De ce am fost scoasă din cabinet? De ce??? Nu bine mă dezmeticesc când deodată îmi dau seama că îmi țin copilul în brațe, iar el, cu ultimele puteri, se cațără pe mâna mea, ca o maimuțică. Mă deschei la cămașă și îi las pielea să o atingă pe a mea, să-mi simtă căldura pieptului, să ne conectăm ca o singură ființă. În definitiv suntem interdependente. Nu pot să trăiesc fără fetița mea, iar ea clar, încă are nevoie de mine. Îmi dau seama de cât de mare e rolul meu în viața copilului meu. Și ce responsabilitate uriașă port pe umeri! Se liniștește. Temperatura corpului ei scade și se apropie de valoarea normală. Răsuflu din nou ușurată!
Aproape mi se închid pleoapele, când realizez că suntem de mai bine de 3 ore la spital. ,,O ținem sub observație, dar acasă! ” îi zic rapid medicului de gardă ca să putem pleca. Sara doarme neclintită pe pieptul meu. Îi simt parfumul de bebeluș și respirația caldă iar un fior îmi săgeata șira spinării. Ajunși acasă, mă cuibăresc lângă ea și o sorb din priviri preț de câteva minute și atunci conștientizez: cât de rău este să nu ai copilul bine!!!
Dacă îți place mămicazburătoare și vrei să fii la curent cu ce se întâmplă pe blog, te rog să dai un like paginii de facebook aici sau să te abonezi la newsletter.
