Știu ce zic, am mai trecut o data pe aici. Țin minte că tânjeam după burtică, după mirosul dulce de bebeluș, după gângureli. Mă plângeam că n-am știut să mă bucur mai mult, mai des. Că mă lăsam copleșită de nopțile nedormite, de oboseală în loc să mă holbez ore în șir la minunea pe care o primisem în dar de la Dumnezeu.
Da, am mai fost pe aici. E drept, atunci situația era diferită și copilul era altul. Atunci mă întorsesem la muncă, încercam să îmbin serviciul cu părințeala. Credeam că dacă îmi dau voie doi ani de zile să fiu doar mamă pentru copilul meu, nu o să mai știu apoi să redevin și altceva. Și după ce am realizat că timpul a zburat fără să-mi ceară voie, am început să mă întreb unde e bebelușul la care am visat 9 luni de zile?
Colici, fren, pusee, dinți, febră. Multe nopți de legănat, multe ture prin casă cu un pui de maimuță atârnat de gât. Ce se întâmpla fix acum trei ani se întâmplă și astăzi. Sentimentul că nu mai pot, că nu mă recunosc, că nu-mi iese mai nimic și apoi expirația că a mai trecut o zi cu bine. Nimeni nu s-a înecat cu mâncare, nimeni nu s-a rănit, s-a râs și astăzi, nu ca ieri dar nu toate zilele seamană între ele. Le așteptăm pe cele pline să le îmbrățișăm la fel cum o face puiul asta de 10 luni când mă vede. Cu ambele mâini întinse de parcă ar încăpea toată lumea între ele.
Știți puiul de koala agățat de copac, așa e Mara când vrea să mă cuprindă.
Oricât de greu îmi este acum, o să vină un timp când o să-mi fie dor de perioada asta
Dar pun pariu că o să-mi lipsească perioada asta. Să ai un bebeluș te transformă într-unul dintre cei mai bogați oameni din lume. Să o ai și pe soră-sa, e clar. Ești deja un norocos!
Și în sinea mea acum zâmbesc, acum îmi pun mâinile în cap. Sara mă provoaca zilnic și râde mai mult decât am zâmbit eu vreodată. Mara râde și ea, știrb și o urmărește pe soră-sa peste tot. Iar eu îmi dau seama că niciodată nu mi-a fost mai greu și mai frumos ca acum!
